Inginerii germani şi britanici vor să transforme o centrală electrică imensă cu gaz într-una cu zero emisii, trimiţând CO2-ul prin conducte spre mare

În ultimii ani, auzim de zeci de proiecte mari de energie regenerabilă, eoliană şi solară, construite sau aprobate în Europa. În mod similar, cu excepţia Germaniei, se atestă şi o revigorare a planurilor de construcţie a centralelor nucleare, ca o soluţie ce nu e calificată drept energie regenerabilă, însă are zero emisii CO2. Şi doar Germania în ultimul timp a anunţat proiecte mari noi de centrale cu gaz. Reticenţa faţă de centralele cu gaz e cât se poate de motivată — pe de o parte, preţurile la gaz în ultimii doi ani şi originea unei mari părţi de gaz consumat în Europa au determinat dorinţa de a minimiza acest tip de combustibil. Pe de altă parte, extragerea din pământ a gazului şi arderea lui pentru producţia de electricitate e o activitate ce adaugă milioane de tone de CO2 în atmosferă, cantitate de CO2 ce poate veni uneori de la o singură centrală în decursul unui an. Acum, însă, inginerii germani şi britanici vor să transforme a doua cea mai mare centrală cu gaz din Europa într-un cu un zero teoretic de emisii, trimiţând CO2-ul prin conducte spre mare şi stocând-ul în adâncul mărilor.

Centrala pe care inginerii vor să o transforme în asemenea mod e Pembroke din Marea Britanie, localizată relativ aproape de ţărmul vestic al ţării. Centrala e una relativ nouă, fiind inaugurată abia în 2012, având 5 blocuri energetice a câte 440 MW, cu o putere totală netă de 2.181 MW sau peste 2 GW.

Termocentrala e deţinută de subsidiara britanică RWE Generation UK a companiei germane RWE. Acum inginerii de la compania mamă din Germania şi cei din Marea Britanie şi-au unit eforturile de a aplica o soluţie ambiţioasă pentru a reduce emisiile de CO2 ale uriaşei centrale spre zero.

Ideea inginerilor este ca în loc ca CO2-ul rezultat din ardere să fie emis prin ţevi în atmosferă, el să fie redirecţionat prin ţevi spre un port maritim. Centrala era una cu o eficienţă termică bună, astfel încât practic singurele emisii nedorite rezultate în urma arderii gazului natural (CH4) sunt cele de CO2, eventual amestecate cu abur de apă. Astfel, ţevile ar urma să capteze acelaşi amestec de emisii de la turbinele centrale şi să-l trimită prin conducte spre port.

Acolo, în port, se va folosi tehnologia unui terminal de gaz natural lichefiat pentru a lichefia şi CO2-ul recepţionat de la centrală. Prin conducte, însă, va ajunge şi căldură, care va fi folosită drept sursă de energie pentru necesităţile portului, permiţându-i acestuia să-şi reducă restul consumului.

Odată lichefiat, carbonul poate trece printr-un proces de diluare cu alţi compuşi pentru a fi adus la o stare de pietrificare, similară celei descrise de noi acum jumătate de an, care avea loc cu reacţie de bazalt. Întrucât aici CO2-ul e captat direct de la centrală şi nu mai trebuie compresoare pentru a-l capta din aer, şi există o sursă de căldură reziduală drept energie, consumul suplimentar de energie ar trebui să fie mai mic. Însă CO2-ul poate fi păstrat şi în stare lichidă şi stocat în adâncuri şi într-o asemenea stare, proces care e mai puţin energofag şi e folosit deja de Danemarca.

Cert e că la final inginerii vor să obţină CO2-ul într-o formă în care să-l poată transporta uşor pe nave şi să-l ducă pe Marea Nordului, ca să-l poată depozita în adâncurile mării, în special în zone în care anterior au avut loc extracţii de gaz sau petrol şi există sonde adânci goale, unde carbonul pietrificat ar putea fi depozitat pentru totdeauna.

Astfel, dacă se va asigura acest ciclu, teoretic asta va însemna că CO2-ul care ar fi fost eliminat în aer nu va mai ajunge acolo, ci sub pământ, stocat pentru secole înainte sau pentru eternitate. Însă aici există o mare diferenţă de metode prin care se poate face acest lucru, şi inginerii au omis să menţioneze pe care au ales-o. Una din metode presupune solidificarea CO2 sau lichefierea lui, dar fără separarea de oxigen, iar alta presupune separarea oxigenului întâi şi apoi solidificarea sau lichefierea doar a carbonului. Prima e oarecum mai uşoară că implică mai puţine etape, dar asta înseamnă că efectiv captăm şi atomi de oxigen din atmosferă şi-i îngropăm sub mări, ceea ce e absurd. Cea de-a doua e mai energofagă, dar e mult mai benefică şi asigură adevăratul ciclu neutru, întrucât oxigenul separat revine în atmosferă şi doar carbonul devine pietrificat într-o rocă asemănătoare cărbunelui gri şi se întoarce în pământ.

Planurile iniţiale ale inginerilor e să implementeze acest mecanism întâi la unul din grupurile energetice ale centrale şi doar asta ar ajuta la evitarea de emisii anual în sumă de 600.000 tone CO2. Abia ulterior ar urma ca acelaşi mecanism să fie extins şi spre celelalte grupuri energetice. În total, aplicarea şi extinderea acestei idei ar putea capta 2 milioane de tone de CO2 până în 2030 şi 5 milioane de tone până în 2035, însă vorbim de cifre totale, nu anuale.

Şi proiectul, în general, pare un soi de cârpire a unor probleme prin soluţii locale, în timp ce pe întreg circuitul există scăpări tehnologice mari, care vor aduce noi emisii CO2. Spre exemplu, nu ştim cât de energofag va fi procesul de lichefiere şi pietrificare a CO2-ului şi dacă va fi efectuată separarea oxigenului. Dacă da, energia consumată ar putea fi semnificativă, şi ea trebuie luată în calcul în tabloul general. Pe lângă asta, transportarea CO2-ul e foarte bună la partea de conducte până în port, însă ulterior vor exista nave care să călătorească până în puncte îndepărtate din Mare Nordului, aducând noi emisii în călătoriile lor. Şi apoi, lucrările de îngropare a acestor reziduuri vor necesita alt consum de energie în larg. Iar toată ecuaţia ar putea fi nu tocmai avantajoasă ca bilanţ final de CO2, şi ar putea doar atenua un pic imaginea unei centrale uriaşe, care va continua oricum să ardă cantităţi uriaşe de gaz natural, extras din pământ şi ars. Este, deci, o soluţie care luptă cu consecinţele problemei, nu cu problema în sine şi la cât de multe necunoscute are, pare una din acele soluţii superficiale, care arată bine doar pe hârtie.

Foto: Aşa arată o platformă de îngropare CO2 în adâncurile mării şi o navă care vine să aducă CO2 lichefiat la ea