Inginerii francezi au descoperit că locurile unde se întâlnesc plăcile tectonice pot fi surse imense de energie geotermală, transformată în electricitate, hidrogen sau amoniac

Energia geotermală e una din cele mai puţin explorate surse regenerabilă de pe pământ, deşi potenţialul său e uriaş. Spre deosebire de energia solară sau eoliană, ea nu este intermitentă, pentru că în adâncul pământului căldura e constantă. Şi, cel mai important, ea e disponibilă practic oriunde pe pământ, diferenţa făcând-o doar cât de adânci trebuie să forezi — de la câţiva metri în pământ până la 1.500-2.000 metri sau mai mult. Însă, deşi lucrările sunt adeseori complexe pentru că se fac mai rar, beneficiile obţinute ulterior înseamnă energie regenerabilă ieftină pentru zeci de ani înainte sau chiar sute de ani dacă se ia în considerare şi schimbarea periodică e echipamentelor tehnice. Ei bine, acum inginerii francezi au descoperit că locurile de pe planetă, unde se întâlnesc marile plăci tectonice, pot fi surse imense de energie geotermală, care poate fi captată şi transformată în electricitate, hidrogen sau amoniac.

Descoperirea a fost făcută în cadrul unui studiu al inginerilor în fizică şi energetică de la centrul ştiinţific francez CGG. Aceştia au elaborat şi un principiu de captare a acestei energii geotermale din acest locuri şi vor patenta metodologia lor. Iar ceea ce au descoperit ei este pe cât de logic, pe atât de curios în posibilele utilizări viitoare a tehnologiei.

Astfel, cu cât mai adânc se forează în pământ, cu atât mai fierbinte e crusta de acolo. La 2.000 metri, în funcţie de regiune, se poate ajunge la temperaturi între 70 şi 90 grade Celsius, iar 2,.250-2.500 metri deja se poate ajunge la temperaturi de 100 grade Celsius şi mai mult. Astfel un circuit de ţevi care să ajungă până la această adâncime ar genera fierberea apei şi ar genera circulaţia acestei ape, datorată formării aburului.

Foto: Temperaturi în funcţie de adâncime

Conectarea la acest circuit a unor turbine mari de generare a electricităţii asigură producţia constantă de electricitate. Iar dacă se doreşte forarea mai puţin adâncă, în circuit poate fi pusă nu apa, ci un agent de refrigerare, care are puncte diferite de fierbere şi lichefiere, şi astfel se poate fora şi mai puţin adânc. Acesta ar fi principiul general de funcţionare al energiei geotermale care necesită forări mai adânci şi anume complexitatea lucrărilor de forare şi amplasare a frânat expansiunea acestui tip de energie, deşi pentru minerit s-au făcut multe forări de adâncimi similare.

Ceea ce au descoperit acum inginerii francezi este că la marginea plăcilor tectonice, acolo unde două plăci mari se unesc şi interacţionează, acestea sunt mult mai subţiri, iar magma e mai aproape de suprafaţa lor. Asta face ca forările necesare să fie mult mai mici, de doar câţiva zeci sau sute de metrii, nu mii de metri. Şi imediat se ajunge la temperaturi de fierbere, ceea e face captarea energiei geotermale relativ mai uşoară, dacă nu luăm în calcul că forarea începe de la adâncimi mari în ocean.

Inginerii francezi au elaborat şi un concept de staţie geotermală plutitoare de producţie a electricităţii. E un soi de platformă deasupra apei, cu turbine cu abur, conectată la conducte ce intră în adâncimea crustei oceanice. Iar aceste turbine ar produce electricitate de mare putere, comparabile cu centralele mari de pe uscat.

Problema e că energia produsă ar fi mai greu de transportat pe uscat. Există deja tehnologia firelor de înaltă tensiune cu curent continuu, cu transformatoare foarte eficiente, după cum relatam într-un alt articol, dar distanţele de locurile de interacţiune ale plăcilor tectonice până la ţărmurile continentelor sunt mari şi costul liniilor electrice ar fi prohibitiv, pe lângă pierderile la asemenea distanţă.

Foto: Plăcile tectonice de pe Pământ

De asta, soluţia francezilor presupune ca acea electricitate să fie mai degrabă convertită în hidrogen verde sau amoniac verde, care ar fi stocat în rezervoare mari lichide şi ar fi transportat cu navele pe ţărm. Iar amoniacul poate servi drept combustibil naval sau industrial, la fel ca şi hidrogenul, ultimul putând fi uşor convertit înapoi în electricitate şi căldură prin pile de combustie.

Deşi pare că această idee ar necesita costuri uriaşe, autorii ei ne asigură că ea e eficientă în costuri şi e comparabilă cu alte surse de energie regenerabilă, întrucât câştigă prin costurile mai mici ale forării subacvatice, oferind în schimb puteri ce încep de câteva sute de MW până la câţiva GW per central, fiind mai raţional să se meargă la scalare de minim 3-4 GW per locaţie, eventual cu 3-4 platforme cu mai 2-3 turbine cu abur fiecare. Astfel, un singur asemenea loc cu o centrală cu 3-4 platforme ar putea produce energie cât 4-5 cele mai mari parcuri eoliene maritime, luând în calcul că aici puterea instalată este practic egală cu puterea real livrată constant, deci factorul de capacitate ar fi întotdeauna apropiat de 100%. O descoperire foarte curioasă, deci, care ar merita o analiză profundă şi din partea celor ce fac politici de energie regenerabilă.

Foto: Turbină folosită în circuite geotermale