Torpedo marmorata, după denumirea sa latină, e un pește de apă sărată, cu schelet cartilaginos, cu corpul turtit dorsal și ventral, capabil să producă, la atingere, descărcări electrice cu care își ucide prada. Oamenii au creat un mecanism asemănător pentru dominanta din spaţiul subacvatic – torpila, cu o formă şi capacitate de distrugere asemănătoare.
In scurt timp după al doilea război mondial, acolo unde torpilele şi-au dovedit eficienţa, americanul Preston Tucker a încercat să dezvolte mai departe ideea de torpilă, încercând să o adapteze spatiului terestru.
Ideea a fost clasificată ca fiind una rebelă, fantastică, şi imposibil de realizat. Şi totuşi, a prins viaţă. În anul 1948, Tucker, cu o echipă de susţinători, au creat un automobil, care se evidenţia prin formele sale extrem de netede, linii întinse din faţa ascutită, care se opreau în spatele aerodinamic,
asemănător unei cozi de peşte. Pe lângă acestea, în profil automobilul se evidenţia prin aripile mari, care se întindeau ocupând loc pe uşile din faţă,
fapt ce crea senzaţia că acest automobil îşi va desface aripile şi le va folosi cu uşurinţă ca înotătoare în cazul unei plonjări în apă. Dimensiunile
automobilului demonstrau lucid provenienţa lui americană – lungimea fiind de 5.56 m, iar greutatea fiind de 1722 kg, însă pe drum el dezvolta o viteză de peste 190 km/h datorită coeficientului scăzut de rezistenţă a aerului, de doar Cx=0,30.
Altă demonstraţie că originea ”monstrului” este americană era capaciatea gigantică a motorului, conformă cu tendinţele „naţionale” ale celor din lumea nouă. Primele prototipuri aveau propulsoare de elicopter, cu capacitatea de 9.6 litri (!), care produceau doar 150 CP...
Motoarele erau amplasate în spatele maşinii şi aveau un sistem special de răcire cu apă. După primele testări, însă, Tucker a luat decizia de a instala propulsoare de 5.5 litri volum, care ofereau deja 166 CP. Sistemul de injecţie a fost dotat cu 2 carburatoare, iar cutia automata „Tuckermatic” a fost înlocuită cu una manuală în 4 trepte.
De la concept la realitate şi designul exterior a suferit schimbări, geamurile faţă şi spate – din start panoramice şi de dimensiuni impunătoare – au primit câte o despărţitură, împărţindu-le în câte 2 jumătăţi egale, iar bara de protecţie faţă a primit o formă alungită şi masivă, fiind unită cu grila radiatorului.
Pe capotă, chiar în centru, Torpedo a primit al treilea far, care avea o
funcţie ce depăşea cu mult înainte epoca sa – farul respectiv se întorcea în dependenţă de rotirea volanului, luminând virajele în direcţia întoarcerii, aşa cum o fac sistemele complexe de
astăzi. Spatele automobilului, fiind asemănător unei cozi de balenă, purta o grilă lungă în toată latimea sa (totuşi motorul imens trebuia răcit) şi 6 ţevi de eşapament, câte una pentru fiecare
cilindru. Cât nu ar fi de straniu, farurile spate nu erau executate în stil american, măreţe şi grele, cu senzaţia de “celulită”, ci din contra, mici şi stilate, deasupra aripilor.
Interiorul „balenei” denota simplitate.
În fata banchetei era situat doar
volanul cu vitezometrul şi
câteva butoane, torpedoul, practic,
lipsind.
Soarta „torpilei” poate servi drept scenariu perfect pentru o dramă cu final tragic… Datorita unei campanii corecte de PR, uzina a primit din start peste 300,000 de comenzi, însă “marele 3 puteri” auto americane (FORD, GM, Chrysler) au simţit că cineva are prea mult curaj de a „încerca să urce Olimpul”. Tucker a fost învinuit de atribuirea ilegală a
30 milioane de dolari şi, necătând la faptul că peste 4 luni de judecăţi a câştigat procesul, clienţii au сerut întoarcerea banilor. În final au fost construite doar 51 de automobile, dintre care 47 au ajuns până în prezent. Scopul “atotputernicilor” a
fost atins, torpila nu a mai ajuns să dea lovitura, rămânând doar un model exotic, uitat în istorie...
