Oamenii din calea Moldova SUV Maraton: Valentin din Leca
26 Iulie 2016, 09:08
„Salut, sunt Valentin, din Leca, Cantemir” – se salută binevoitor tânărul ce arată mai degrabă a un italian cu păr cârlionţat, proaspăt dat cu gel. Îi spune Valentin Tomiţa de fapt, şi e într-adevăr din satul Leca, din raionul Cantemir, din apropiere de oraşul Cantemir.
Trăieşte într-o casă pe roţi, în mijlocul câmpului, alături de plantaţia sa de vreo 40 de hectare, cu tot cu familia – soţia şi doi copii minunaţi, de vârstă preşcolară şi şcolară. În curtea-i improvizată, pe lângă rulota ce serveşte în rol de casă, mai stă parcat un tractor Ferrari (pe bune), un altul la fel de italian şi încă unul un pic mai mare. Apoi, pe aici mai stă o cisternă pentru stropit automatizat, dar şi un microbuz şi alte câteva utilaje. Iar printre acestea am parcat şi noi întreaga noastra caravană de 6 SUV-uri.

Valentin e un tânăr de 35 de ani, cu mult simţ al umorului, dar şi cu mai multă flacără în ochi. Umblă desculţ pe pământurile sale şi de îndată ne-a poftit să ne arate ştrandul construit pentru
acumularea apei folosită la irigat, în care copii se mai bălăcesc din când în când, viţa sa de vie cu soiul de masă şi, fireşte, sera de roşii – poate cea mai admirabilă parte a moşiei sale. Zice că de mic, de când copilărise prin Leca, ceilalţi copii îl botezaseră „moşierul”, pentru că tatăl lui avea nişte pământ în partea asta, iar el era deseori împins la deal, la munci agricole, fără prea multe întrebări. Apoi şi-a făcut studiile în Danemarca, studiind selecţia animalelor cu blană, iar mai apoi găsindu-şi un job foarte bun în Danemarca. Se puse bine pe picioare acolo, lucrând la un mare fermier danez, crescător de animale. Avea o retribuţie excelentă, un loc de trai şi un loc în societatea daneză. Şi-a invitat şi consoarta în Danemarca, dar, după o lună şi jumătate în care n-a
văzut decât de vreo două ori soarele pe cer, aceasta i-a zis „Valentine, hai acasă. Eu mă duc deocamdată, te aştept să vii şi tu”. Aşa e omul nostru iubitor de razele calde ale soarelui de acasă, de iarba verde cu rouă dimineaţa, de cântecul păsărilor şi de dealurile calde ale ţării – de îndată ce nu mai sunt în jurul lui, dorul începe să-l macine. Unii trăiesc cu acest dor toată viaţa. Alţii au curajul sau nebunia să facă o întorsătură radicală în viaţa lor şi să schimbe civilizaţia strănătăţii pe insufucienţa familiară de acasă. Cert e că Valentin i-a zis la o bucată de vreme şefului său danez că trebuie să meargă acasă, de tot. După lungi discuţii, acela l-a rugat ca măcar periodic, toamna şi primăvara, să revină scurt în Danemarca pentru selecţiile de animale.
Iar între timp Valentin şi-a reunit familia acasă, în Leca. A venit cu banii câştigaţi din anii de muncă în Danemarca şi i-a investit în a-şi pune pe roate visul. A creat o fermă de mai mare dragul, cu
apă trasă până la plantaţie, cu tehnică italiană, cu o seră construită din schelet italian, cu un rezervor de apă construit din schelet cumpărat din Ungaria, cu sisteme de irigare, cu bondari belgieni
care să polenizeze culturile din sere. Într-un cuvânt, omul şi-a creat civilizaţia în jurul său, folosind cunoştinţele şi experienţa de management ce a prins-o din străinătate, dar recunoaşte că o mare parte din tehnologii le-a prins şi
de aici, de acasă,
din satul lui de baştină.
A păţit-o în 3 ani de
nenumărate ori – cu
contracte neonorate la timp
şi pierderi din cauza acestora,
cu marfă preluată şi neachitată
ulterior, cu subvenţii promise de stat şi neacordate ulterior. Dar, din nou, după fiecare acest of povestit, lui Valentin îi strălucesc ochii de optimism şi zice „dar nu-i nimic, nu-i pe asta, mergem noi mai departe, vom munci şi vom face, va fi bine”. Anume optimismul ăsta îi uneşte pe toţi oamenii ăştia speciali pe care i-am întâlnit în calea Moldova SUV Maraton. Povestesc despre piedici
uriaşe, multe la număr, dar niciuna din ele nu reuşeşte să le fure speranţa! Au în ei o energie mobilizatoare care ne
poate servi exemplu tuturor dintre noi! Nu te văicăra, acţionează, mergi înainte, fă-ţi tu civilizaţia în jurul tău!
După cum spuneam, sera de roşii a
lui Valentin e mândria plantaţiei sale.
Sunt roşii de un soi special, crescute
şi îngrijite de el şi familia lui, împreună
cu alţi 12 angajaţi permanenţi. A avut
nevoie de cârlige pentru a atârna
firele de tavan, iar pe piaţă erau prea
scumpe, la câte fire avea el. Aşa că
şi-a făcut un strung propriu, a
anagajat temprorar câţiva oamenii şi
s-a pus pe produs cârlige pentru uz
propriu, la un cost de producţie de câteva ori mai ieftin. Doar aşa
un fermier devine performant, când socoate bobiţă cu bobiţă. De curând Valentin Tomiţa a reuşit să încheie un contract de livrare cu reţeaua de magazine Metro din Moldova, livrând
minim 1 tonă de roşii proaspete în fiecare zi! Merge să le livreze chiar el, în fiecare seară, cu microbuzul, de obicei tot desculţ. Spune că încă n-are bani de pantofi noi, iar dincolo de această ironie
nevinovată se poate întrevedea o gândire mult mai lucidă şi mai profundă. Omul trăieşte cu familia într-o rulotă, totuşi, confortul personal fiind ultimul lucru la care se gândeşte
acum. Mănâncă împreună cu toţi angajaţii într-o bucătărie improvizată şi spune că poate peste mai mulţi ani de muncă şi investiţii, va putea şi el să-şi permită o căsuţă confortabilă şi... pantofi noi. Tema pantofilor e destul de dominantă în povestirile lui, Valentin povestindu-ne şi despre un poliţist ce-l oprise într-o seară, întorcându-se spre casă la volanul microbuzului de la livrarea mărfii. Poliţistul se tot luase de foaia de parcurs a lui Valentin, care era expirată, iar acesta începuse să-i explice că tot el e administratorul şi proprietarul SRL-ului ce deţine microbuzul, şi tot el, la o adică, îşi scrie sie însuşi învoirea de deplasare cu unitatea de transport, plus că era deja şi în afara programului oficial. Poliţistul fusese mai încăpăţânat, iar într-un final Valentin i-a zis „frate, uite la colegul tău, are pantofi?” „Are.” „Păi sunt pantofii mei, frate, pentru că eu muncesc în fiecare zi din zori şi până seară să plătesc impozite, iar eu sunt desculţ acum, în timp ce pantofii mei sunt la colegul tău în picioare”. „Bă, eşti dat naibii rău de tot, hai mergi în linişte
acasă”... Şi uite aşa a luat sfârşit interacţiunea cu poliţistul...

„Asta e soţia mea, care mă rabdă şi mă susţine de ani buni încoace”, zice Valentin îmbăţişându-şi consoarta. Iar ăştia sunt copiii noştri, arată el spre băieţelul şi fetiţa care zburdau vesel
lângă rezervorul de apă, dar care schimbau între ei nişte vorbe atât de culte, încât ai fi zis că-şi petrec întreaga vacanţă numai lecturând cărţi. Sunt nişte copii erudiţi, fără îndoială, iar noi ne uitam cu ochii cât cepele la familia asta admirabilă din Leca, Cantemir, de nu mai ştiam cum să le strângem mâna în semn de respect!

Ei bine, să ştiţi că atunci când mergeţi vara asta la Metro şi cumpăraţi roşii
produse în Moldova, sunt roşiile crescute în sera acestei minunate familii. Iar fiecare kilogram de roşii cumpărat le ajută pe ei să-şi alimenteze optimismul ăla aparent nesecat, îi ajută să angajeze încă un om la plantaţie, îi ajută să-şi mai dezvolte afacerea, îi ajută să ajungă într-un final să-şi permită acea căsuţă de vis de lângă plantaţie şi perechea de pantofi noi. Adeseori oamenii desculţi dezvoltă ţara asta, nu cei cu cravate şi cu
serviete. Avem nevoie de asemenea oameni desculţi la tălpi şi deschişi la minte, dragii noştri! O mare plecăciune din partea întregului echipaj Moldova SUV Maraton în faţa acestor oameni! Asta e iubire de ţară prin fapte de un curaj ameţitor! Asta e iubire de popor prin acţiuni clare şi conturate! Valentine din Leca, ai tot respectul nostru profund pentru tine şi întreaga ta familie minunată!
PiataAuto.mdIlie Toma
9
23,180
GALERIE FOTO (19 IMAGINI)
COMENTARII (0)
Fiţi primul care comentează această ştire!
COMENTARIUL MEU
Trebuie să fiţi logat pentru a putea comenta
Logare | Înregistrare
COMENTARII FACEBOOK
Înapoi
    Logare PiataAuto.md
Login:
Parola:
Memorizeaza-ma
Ai uitat parola?
Eşti nou aici? Atunci înregistrează-te!