Ingineria genială a celei mai inovatoare clădiri din Europa de acum 85 de ani, zgârie-norul Bata din Zlin, Cehoslovacia

Dacă ar fi să ne gândim la o clădire tipică, construită în anii 30, probabil cei mai mulţi dintre noi îşi vor imagina un edificiu cu aspect care mai păstrează somptuozitate clasică, poate un pic mai funcţională deja. Dar clădirea despre care vorbim azi cu siguranţă nu prea face parte din imaginea clădirilor din acele timpuri. La vremea construcţiei sale, arhitectura şi ingineria sa erau atât de revoluţionare, încât păreau dintr-o lume science-fiction. Clădirea are numele de zgârie-norul Bata, pentru că la acea vreme înălţimea sa de 77,5 metri părea deja un zgârie-nor, ea fiind a doua cea mai înaltă din Europa pe atunci. E localizată în oraşul Zlin din Cehia de azi şi Cehoslovacia din anii 30, şi e absolut fascinantă!

Clădirea a fost construită timp de doar 2 ani, între 1936 şi 1938, fiind finalizată oficial la 15 decembrie 1938, desemnându-i-se numărul 21 de pe strada sa, stradă care azi poartă nume fondatorului companiei Bata, Jan Antonin Bata, care a şi iniţiat construcţia acestui edificiu. În anii 30 Bata era deja aproape un colos industrial în Cehoslovacia, iar Jan Antonin Bata şi-a dorit un conglomerat de 3 clădiri pentru oficii, construite în apropierea fabricii. Arhitectul Vladimir Karfik, însă, a venit cu idea unei clădiri revoluţionare, nemaivăzute în Europa şi Cehoslovacia, care avea să fie una vizionară şi fascinantă pentru 100 de ani înainte. Ideile lui Karfik l-au cucerit pe Bata şi acesta i-a dat undă verde.

Foto: Clădirea construită în 1938, aspect în zilele noastre

Autorizaţia de construcţie a fost solicitată în mai 1936, iar autorităţile au rămas consternate de înălţimea mare care se intenţiona pentru noua clădire. Nu exista o limită impusă, dar aceştia îşi făceau griji, aşa că au investigat minuţios planurile, pentru a le înţelege mai bine, ca într-un final, în septembrie 1936, să le elibereze autorizaţia. În aceeaşi toamnă au început lucrările de săpare a fundaţiei. Iar aici încep adevăratele curiozităţi.

Clădirea a fost concepută pentru a avea 16 etaje şi un subsol, etajul 16 fiind ocupat de o terasă mare şi elemente funcţionale pentru edificiu. Construcţia clădirii, însă, era una modulară, după principiul pe care Bata îl aplicase deja la fabricile sale şi alte clădiri construite. Se foloseau blocuri de podea de 6,15 x 6,15 metri şi coloane cilindrice care formau scheletul clădirii. Coloanele cilindrice aveau armătura interioară în formă de spirală, eliptice la margini, pentru distribuţie optimă a greutăţii. S-au făcut calcule minuţioase de greutate şi rezistenţă, implantându-se mari rezerve de rezistenţă. Spaţiul dintre coloane era umplut de cărămizi, care formau pereţii, iar pe exterior s-au montat şi plăci ceramice. Dar rigiditatea structurală a clădirii era preluată de scheletul cu coloane şi podele. Fireşte, mulţi dintre noi vor recunoaşte metode actuale de construcţie în unele din aceste soluţii, şi asta pentru că ele au devenit ulterior răspândite pe larg în lumea arhitecţilor şi a constructorilor.

Scheletul de beton armat a fost construit de 40 de muncitori, cu 4 macarale, timp de 160 zile. Peste structura scheletică a podelelor s-au aplicat straturi ce trebuiau să asigure rezistenţa la uzură pe mult timp înainte — 30 mm de beton de nivelare întâi, apoi şapa de ciment, apoi un strat de adeziv, după care un strat de cauciuc brut de 4 mm turnat, iar ulterior, peste el, un strat final de cauciuc cu consistenţă specială, inventat de cehi, numit Zlinolit. Acest material e produs şi azi în câteva locuri din lume, în special în Germania.

Aproape toate etajele clădirii au fost concepute pe principiul pe care-l numim azi open-space, adică întreg etajul era o singură încăpere, în care oamenii munceau la mesele lor. Dar, deoarece era un prim asemenea experiment şi nu se ştia cât de productiv se va munci în asemenea condiţii, arhitectul a prevăzut posibilitatea compartimentării uşoare ulterioare. Doar etajul 8 avea birouri separate din start — era etajul destinat şefilor de departamente şi administraţiei companiei, fiind şi etajul de mijloc. Pe fiecare etaj standard, însă, era prevăzut să poată munci până la 200 oameni per etaj. La fiecare 3 metri era amplasată o priză electrică, la fiecare 6 metri — un întrerupător. Într-o epocă în care munca la birou nu însemna neapărat un computer, era un număr imens de prize, prevăzut pentru viitor. Clădirea, care avea 80 metri lungime şi 20 metri lăţime, însuma 30.000 metri pătraţi, dintre care 24.000 m2 erau utilizabili.

Foto: Principiul open-space, aplicat în 1938

Toate astea sună frumos, dar sunt doar vârful de iceberg în ceea ce însemna această clădire. Ea avea comunicaţi inginereşti nemaivăzute în lume. Elementele de bază ce asigurau funcţionalitatea acestor comunicaţii erau concentrate la subsol şi la etajul superior cu terasă. La subsol, de exemplu, exista o centrală telefonică locală, ce interconecta până la 3.500 telefoane interne din clădire, pentru cei 200 angajaţi de pe fiecare etaj, plus rezerve. Conectarea apelurilor cu exteriorul se făcea manual prin telefoniste de serviciu, însă cele interne funcţionau automat.

Foto: Etajul 16 cu terasă, în forma sa originală

La subsol exista şi o substaţie electrică, ce dirija distribuţia sarcinilor şi firelor electrice pe întreaga clădire, acestea trasate într-o schemă superb de organizată, şi cu mari rezervă de capacitate şi putere. Mai mult ca atât, clădirea avea un sistem de aer condiţionat extraordinar de complex, probabil cel mai avansat din lume la acea vreme. Fiecare din cele 16 etaje putea fi conectat şi ajustat individual. Se putea ajusta individual pornirea sistemului per etaj, temperatura, umiditatea, şi intensitatea de suflare. Sistemul funcţiona atât pentru răcire, cât şi încălzire, la baza încălzirii fiind şi un circuit de abur care venea din fabrică, iar sistemul prelua căldura din acel circuit. Practic, avem aici o versiune incipientă a pompelor de căldură folosite azi, dar şi un sistem de condiţionare, iar tehnologia venea de la compania Carrier, fondată de inventatorul aerului condiţionat. Şi, apropo, pentru a fi mai eficient în consum, sistemul putea recircula aerului de pe fiecare etaj, recuperând astfel căldura sau frigul deja existent în aerul acelui etaj. Iar când afară temperatura era optimă şi nu era nevoie de răcire sau încălzire, se putea include doar ventilarea, prin filtrarea aerului de afară. Odată ce exista un asemenea sistem, clădirea a fost proiectată fără deschidere de geamuri.

O parte din reţelele inginereşti de la subsol, imagine din zilele noastre

Asta e determinat necesitatea proiectării unui sistem de spălare şi curăţare a geamurilor din exterior. Astfel, perimetrul etajului de terasă are şine speciale, de care e fixată o platformă specială, ce se retrage într-o cameră specială.

Odată ieşită, în ea urcă un om ca să spele geamurilor şi are 4 butoane — jos, sus, stânga şi dreapta, iar astfel îşi ajustează poziţia. Le poate şi combina, mergând pe diagonală. Iar când ajunge la un geam, există electromagneţi care se includ şi se fixează de barele metalice ale geamurilor, ţinând platforma fixă!

Încălzirea apei calde menajere era centralizată, la fel ca şi răcirea apei potabile. Da, exista apă potabilă răcită la temperatura dorită, la fel ca şi la cooler-ele din birourile de azi. Doar că aici exista un sistem central în clădire, care funcţiona tot după principiul aerului condiţionat, răcind apa şi filtrând-o!

Pentru că edificiul era prevăzut să facă faţă unui număr mare de oameni, s-au proiectat ascensoare mari. Un ascensor era doar de marfă, dar acela era doar pentru personalul de mentenanţă a clădirii sau pentru livrări speciale. Patru ascensoare erau destinate angajaţilor, fiecare cu 25 locuri, deci 100 locuri în total. Ascensoarele circulau cu viteză verticală de 2 m/s, iar calculele făcute garantau statistic că oricând ai vrea să chemi un lift, el va veni în maxim 30 secunde. Vizitatorii, apropo, aveau un lift separat, mai rapid, de 3,2 m/s, dar clădirea era una de birouri, aşa că ea se concentra spre randamentul celor angajaţi aici, aşa că, pe lângă cele 4 ascensoare, pentru deplasările la etajele alăturate exista un paternoster.

Foto: Lifturile principale pentru angajaţi din zgârie-norul din Zlin

Paternosterul e un lift cu multiple cabine, de obicei dublul numărului de etaje plus o cabină, care circulă neîntrerupt în buclă, o coloana urcând, ajungând sus şi îndreptându-se alături, după care coborând şi jos repetând o mişcare inversă. Majoritatea acestor lifturi nu au uşi, circulă încet şi sunt făcute să pot sări în ele pentru a de deplasa rapid şi uşor până la următorul etaj sau eventual mai multe etaje. Dar, circulând mai încet, randamentul e mai bun la deplasări la 1-2 etaje. La un număr mai mare de etaje, liftul normal era mai rapid, dar folosirea lor degaja esenţial traficul din lifturile normale. Paternosterul din clădirea din Zlin avea 31 de cabine, conectând 15 dintre etaje.

Foto: Principiul de funcţionare al unui paternoster

Mai exista un paternoster mic pentru colete şi scrisori, operat complet automatizat, inclusiv cu un sistem de notificare. Clădirea avea şi canale de aruncare şi drenare a hârtiei şi gunoiului, ele fiind colectate la subsol, pentru evacuare ulterioară centralizată. Condimentul final şi principal al clădirii, însă, era biroul marelui şef, construit pe una din celulele de margine ale clădirii. Efectiv, era o celulă de 6,15 x 6,15 metri, transformată în ascensor, iar întregul biroul era amenajat în interior, şi se putea mişca între etaje!

Foto: Biroul şefului din clădire, construit ca ascensor

Marele şef circula astfel între etaje cu biroul său, în funcţie de sarcinile pe care considera că le avea. Acest birou avea nu doar mobilierul obişnuit, ci şi aer condiţionat propriu, dar chiar şi apă caldă şi rece la chiuvetă, canalizare şi acces la canalul de drenare a gunoiului. Amintim, era un biroul mobil, care culisa pe verticală ca un ascensor! Şi el avea apă, canalizare şi acces la drenare gunoi! Culmea, avea şi alarmă anti-incendiu la acea vreme! Pentru a fi confortabil şi lin, acesta circula mai lent, cu 0,75 metri/secundă.

Foto: Vârful ingineriei din anii 30 - chiuvetă cu apă rece, caldă şi canalizare, în interiorul unui biroul mobil pe verticală

La construcţie s-au folosit 1.200 tone de oţel, 28.000 m2 de sticlă, pentru prima dată atât de mult la o clădire. Materialele folosite au fost transportate cu 3.800 vagoane. La momentul inaugurării sale, era a doua ca înălţime din Europa, întrecută doar de Palatul Uniunii Băncilor din Antwerp, Belgia, care avea 87 metri.

Directorul companiei n-a apucat să se bucure prea mult de biroul său şi de clădirea sa, pentru că în 1939 a început războiul, iar el a emigrat ulterior, fără a mai reveni vreodată. Fabrica Bata a fost bombardată în 1944, şi edificiile de producţie au fost distruse, dar clădirea de oficii a scăpat ca prin minune, aşa că mai există şi azi.

Prima revigorare majoră a avut loc în 2003-2004. Totul s-a făcut cu atenţie la păstrarea autenticităţii, iar proiectul de restaurare a primit premiul mare al Comunităţii Arhitecţilor. În 2019 s-a schimbat centrala electrică a edificiului şi au fost înlocuite ascensoarele principale. Au fost făcute mici modificări la intrare, etajul 2 şi la terasă. Iar de curând, în 2023, s-au mai făcut lucrări de împrospătare a faţadei, pentru aniversarea de 85 de ani a clădirii, care va fi marcată în decembrie.

Azi clădirea e desemnată patrimoniu cultural al Cehiei, iar în ea funcţionează mai multe departamente guvernamentale locale în Zlin. E şi o atracţie turistică deja, iar cehii se mândresc cu acest edificiu, care pare şi azi vizionar şi hi-tech, la 85 de ani după ce a fost construit.