TEST DRIVE: Mini Van sau Austin Seven (1960)

Să conducem o utilitară fără centuri de siguranţă, fără tetiere, fără nici un sistem de siguranţă? De ce nu, dacă avem de-a face cu o maşină produsă în anul 1960! Oh, ăsta e unul din acele teste drive gustoase, în care intrăm într-o cu totul altă lume, cea a trecutului, şi gustăm dintr-un vin de colecţie, de aproape 60 de ani vechime....
La sfârşitul anilor 1950, economia britanică suferea transformări esenţiale şi o nouă clasă de oameni cu mici afaceri prindea o formă tot mai conturată. Mici magazine, mici brutării, mici florării, mici ateliere de producţie – în scurt timp guvernul a sesizat că aceste mici afaceri pot constitui baza unei stabilităţi economice adevărate dacă iau forma unui fenomen la nivel naţional. Iar producătorii de automobile au început să se gândească tot mai mult la aceşti oameni ca la clienţii lor ţintă.

Aşa cum e posibil să ştiţi, până şi renumitul Mini a apărut la început cu mărcile Austin şi Morris sub capotă, într-o perioadă în care şi industria auto a Marii Britanii cunoaştea metamorfoze, fuziuni şi noi începuturi. Aşa că şi maşina din testul nostru de astăzi, deoarece a fost lansată în 1959, a căpătat iniţial tot emblema Austin pe capotă. Exemplarul nostru a ieşit de pe poarta uzinei în 1960.
Ideea din spatele lui a fost cât se poate de simplă: să se realizeze un vehicul comercial extrem de simplu şi de ieftin pentru acei mici afacerişti britanici despre care vorbeam mai devreme. S-a luat la bază şasiul de Mini din versiunea alungită Traveller şi s-a debarasat de tot ce se putea, inclusiv de grila cromată a radiatorului, foarte scumpă, de pe Mini-urile standard. Acest Austin Seven Van a primit o grilă de oţel, ştanţată de-a întregul cu aceeaşi formă, pentru a fi mai ieftină în producţie.
Caroseria sa e făcută din panouri subţiri de oţel, care să acopere spaţiul de încărcat, iar acest spaţiu nici măcar nu e separat de locurile şoferului şi pasagerului. Doar scaunele, şi acelea fără tetiere, nemaivorbind de lipsa centurilor de siguranţă, sunt cele ce separă oarecum spaţiul ocupanţilor faţă de cel al mărfurilor transportate. Acest van putea, de altfel, transporta doar 250 kg se sarcină utilă în spate, ceea ce e extrem de puţin conform standardelor de astăzi pentru vehiculele comerciale uşoare, însă era foarte potrivit pentru micile afaceri de atunci.
Atunci când era nouă, această maşinuţă costa doar 387 lire sterline, faţă de 496 lire, cât costa un Austin Mini normal, adică un Mini clasic. În mare parte, aceasta se datora şi statutului de vehicul comerical, care îl exonera de taxe de vânzare, dar şi soluţiilor inginereşti simplificate la maxim pentru acest van.
Suspensia spate e atât de simplă, încât nici măcar bară de torsiune nu e. Nu credeaţi că există nimic mai simplu şi mai rudimentar decât o bară fixă, care să unească ambele roţi spate? Iată că există – două sub cadre separate, fixate pe ambele părţi, care ţin fiecare câte o roată. Există şi o bară între cele două cadre, dar ea funcţionează mai mult ca element de ridigizare, nu ca o parte din suspensie.
Şi acum haideţi să vă spunem părţile curioase ce se ascund sub capota maşinii testate de noi! Acolo stă un motor cu patru cilindri în linie, cu o capacitate cilindrică de 848 cm cubi, care dezvoltă, atenţie, 34 CP! Da, dragii noştri, azi vom conduce, oficial, cel mai slab model din toată istoria testelor noastre drive, cu un motor de doar 34 CP! Şi, pe deasupra, avem parte şi de o zi foarte ploioasă, care va face sarcina noastră şi mai dificilă!
Am luat loc cu greu în micuţul van, trebuie să recunosc. Spătarul scaunului îmi ajungea până la jumătate din înălţimea spatelui. Pe lăţime ocupam exact jumătate din spaţiul maşinii, aşa că vom sta umăr la umăr cu colegul meu polonez cu care voi conduce această maşinuţă. Schimbătorul de viteze pare o măgălie de chibrit şi are o precizie de elefant la cuplarea treptelor. Sunt doar patru trepte la număr, însă pentru acel an erau mai multe decât media, aşa că e o chestie admirabilă.
Pedalele sunt într-atât de mici şi de aproape poziţionate una de cealaltă, încât aproape că nu pot apăsa frâna fără a atinge ambreiajul sau pedala acceleraţiei cu mărimea 46 la pantofi. Comenzile sunt extrem de puţine la număr şi sunt toate poziţionate pe centru, sub forma unor comutatoare. Tot acolo, deasupra, e şi vitezometrul. Maşinuţa noastră restaurată are şi nişte căptuşeli de piele pe bord şi pe panourile uşilor, dar pe maşinuţele originale asemenea picanterii luxoase nu existau, fireşte. Aveai doar oţel vopsit în culoarea caroseriei de jur împrejur.
Am pornit motorul şi acesta suna răguşit, emanând şi nişte miros clasic din acei ani. Am cuplat atent cutia de viteze şi am pornit, iar în prima pantă, în treapta a doua, mi-am amintit de ZAZ-ul sovietic de 28 CP, pe care m-am învăţat să conduc, pentru că, dacă nu începi a urca un deal cu suficiente turaţii, te înăbuşi în mijlocul pantei.
Din fericire, la Mini Van am putut schimba treapta 1 înapoi în mijlocul pantei fără a mă opri de tot, cum se întâmpla la Zaz, pentru că transmisia are sincronizator, dar viteza la care cutia a intrat în treapta 1 a fost tot foarte mică, la vreo 10 km/h maxim, aşa că n-a făcut o mare diferenţă. Şi unde mai pui că noi eram acum cu maşina descărcată, fără marfă de livrat în spate.
Pe drum drept şi şerpuitor, lucrurile au devenit mai nostime. Volanul subţire nu era deloc informativ, lucru perfect firesc pentru o asemenea maşină, dintr-un asemenea an, aşa că uneori în viraje trebuia să acţionez cu anticipare, rotind mai mult, pentru a contracara ulterior. Am ajuns şi în treptele 3 şi 4 ale cutiei, fireşte, dar motorul nu oferă niciodată prea multe senzaţii dinamice, mai degrabă te bucuri pur şi simplu că înaintezi.
Frânele sunt oribile. Trebuie să apeşi tare pedala, iar efectul de frânare oscilează rapid între a interveni abia sesizabil şi a bloca roţile de tot. Fără ABS, evident, nici pomină de aşa ceva în aceşti ani. Iar noi avem nişte roţi subţiri şi mici, iar blocarea lor înseamnă imediat derapaj şi traiectorii haotice ale maşinii, maşină care a fost gândită de asemenea pentru un ampatament mult mai scurt decât avem noi acum. Însă toată situaţia era nostimă, chiar dacă înţelegeam că trebuie să fim foarte prudenţi şi să acţionăm cu multă anticipare.
Apoi s-a înteţit ploaia. Ploaia constant şi mult, iar în scurt timp parbrizul ni s-a aburit şi ventilatorul maşinii nu părea să aibă nici un efect. Aşa că am găsit în spate o cârpă pusă de cei de la Mini, cu care a trebuit să ne amintim cum e să ştergi geamurile pe dinăuntru în timp ce conduci.
Dar partea cea mai veselă avea abia să urmeze. Nu, n-am probat accelerarea de la 0 la 100 km/h pe o asemenea maşină, pentru că viteza ei maximă teoretică abia ajunge la 116 km/h. Când ajungi cu Mini Van la mai mult de 80 km/h deja te simţi ca pe un stâlp de electricitate în timp ce plouă, aşteptând momentul în care vei fi electrocutat. Partea cea mai veselă a fost livrată chiar de ploaia de afară şi de asfaltul german perfect pe care rulam.
Maşina a început să aibă o aderenţă atât de scăzută, încât părea că o conducem pe gheaţă. Mini Van era încălţat în anvelope după specificarea originală şi se vede că pe atunci nici producătorii de anvelope nu se aveau prea bine cu tehnologiile de păstrare a aderenţei pe timp de ploaie. În fiecare viraj Van-ul nostru patina pe lateral, chiar dacă îl abordam cu 40-50 km/h! Aoleu! Aşa îşi făceau oare livrările micii afacerişti britanici în anul 1960 într-o Mare Britanie extrem de ploaioasă? Păi aştia îşi scoteau toată adrenalina din ei până ajungeau la magazinaşul lor!
Viraj după viraj, aşteptam un nou derapaj pe care-l puteam evita doar dacă reduceam viteza la valori derizorii. Şi maşina derapa pe bune, pe lateral, cu toate patru roţi, iar noi o prindeam după câteva clipe şi continuam mai departe spre următorul viraj. Eram, însă, atât eu cât şi colegul meu polonez, suficient de nebuni încât să tratăm aceste derapaje demenţiale ca o situaţie hilară şi să continuăm să savurăm condusul acestui van comercial nebun.
Din când în când ştergeam din nou geamul cu cârpa, iar eu mă întrebam ce greutate o fi având maşinuţa asta care se comportă ca o patină pe aici? Am aflat dintr-o fişă ce-o aveam în maşină, oferită de cei de la Mini – doar 622 kg. Hm.. Asta explică multe, mi-am zis.

Am ajuns ulterior şi în zone în care ploaia nu mai era prezentă, lăsând doar asfaltul ud. Ne-am oprit şi pe lângă câteva mici magazine, încercând să ne punem în situaţia acelor mici afacerişti din anii 1960. Iar după aia, am ajuns, în sfârşit, şi în zone cu asflat uscat.
Am urcat viteza până spre 90 km/h – mai mult de atât nu-ţi prea vine să accelerezi în această cutie pătrăţoasă cu patru roţi, dacă vrei să nu depăşeşti hotarul nostimului şi să treci în cel al tragicului. Pe asfalt uscat, fireşte, anvelopele aveau o aderenţă mai bună, dar şi aşa efectul de subvirare puternic e prezent în viraje şi poţi oricând ajunge în decor dacă subestimezi o curbă.
A fost o pastilă curioasă de istorie pentru noi, o pastilă pe care am luat-o cu zâmbetul pe buze, zâmbet dat mai mult de conştientizarea că avem norocul de a o gusta, decât de însăşi gustul ei. Pentru că, oricât am elogia uneori maşinile clasice, istoria şi vremurile de demult, uneori trebuie să iei un duş rece şi să vezi că nu toate filele istoriei îţi şoptesc că înainte a fost mai bine, ba dimpotrivă, unele din ele te înfioară, altele te pun pe gânduri şi adeseori acestea te fac să înţelegi că, totuşi, prezentul e mai bun.
0
4,473
GALERIE FOTO (53 IMAGINI)
COMENTARII (0)
Fiţi primul care comentează această ştire!
COMENTARIUL MEU
Trebuie să fiţi logat pentru a putea comenta
Logare | Înregistrare
COMENTARII FACEBOOK
Înapoi
    Logare PiataAuto.md
Login:
Parola:
Memorizeaza-ma
Ai uitat parola?
Eşti nou aici? Atunci înregistrează-te!