Atunci când ne-am luat la revedere de la Valentin Tomiţa din Leca, eram deja în partea sudică a ţării. Planurile noastre pentru acea zi erau mai îndepărtate pe hartă, aşa că am trecut oraşul Cantemir şi ne-am îndreptat mai departe spre sudul ţării. Seara se apropia tot mai frumos, lumina soarelui căzând tot mai cald pe dealurile din jurul nostru.

Dar n-am apucat bine să ieşim înapoi la traseu, că am şi dat peste nişte oameni care-şi împingeau maşina cu bateria descărcată. O făceau destul de anevoios, iar noi suntem tocmai 12 la număr. A fost suficient ca 3 dintre noi să coboare din maşini şi să dăm câte o mână de ajutor , iar bătrâna maşina a pornit în câteva clipe, împinsă cu forţă din spate. Dacă ai ocazia să faci o faptă

bună, fă-o, ne-am zis noi şi ne-am continuat drumul, lăsându-i pe cei cu maşina zâmbind datorită ajutorului primit.

Peste ceva vreme am trecut şi de Cahul şi, deşi anterior ni se spusese că drumul spre Cahul prin această parte e foarte rău, am constatat că nu e deloc aşa. SUV-urile noastre, evident, s-au simţit

ca pe circuit după prundişul şi praful din zilele anterioare, dar adevărul e că traseul e destul de bun şi pentru maşini obişnuite. Mai sunt denivelări pe ici colo, chiar şi mici gropi uneori, dar cu oarecare prudenţă se poate circula civilizat până la Cahul şi chiar dincolo de capitala sudică a ţării, cu orice maşină.

Mergeam pe malul Prutului, iar relieful de alături începuse să arate tot mai magnific în lumina soarelui cald de apus. Popasul nostru era programat la Văleni, dar noi ne-am dorit să ajungem întâi la câteva puncte mai sudice, urmând să revenim apoi la Văleni. Începând cu Câşliţa-Prut, am intrat

într-un relief de poveste! Versanţi înalţi de o parte a drumului, lunca verde scăldată în galbenul apusului de cealaltă. Tot anturajul de aici părea gândit parcă pentru a forma tablouri iscusite, la limita fantasticului. Dar totul e cât se poate de real, asta e Moldova din sud, din apropierea satului Câşliţa-Prut, din lunca Prutului!

Ne-am continat drumul la apus de soare spre sud, spre Giurgiuleşti. Aveam aici unul din cele mai necunoscute puncte ale întregului nostru traseu, numit Stejarul lui Andrei, sau Tufa lui Andrei, în dependenţă de pe unde îi veţi auzi

legenda. Şi pentru ca să prindem cel puţin ultimele raze de soare, am gonit maşinile pe o provocare extrem de dură de offroad. Am făcut la stânga prin satul Giurgiuleşti şi l-am străbătut până am ieşit la marginea lui, iar de aici drumul e unul de pământ uscat, care ridica un praf imens, de nu ne vedeam între noi. Suzuki Vitara a avut norocul să meargă primul în coloană, dar toate maşinile şi-au pornit farurile de ceaţă pentru a se vedea mai bine între ele. Au îndurat cu dârzenie un drum mai prăfuit decât la raliul Dakar, parcurs cu viteze de 60-75 km/h. Aveam comunicare şi prin radio şi ne tot anunţam că drumul e liber

înainte, ferit de pericole neaşteptate. Am tot mers aşa preţ de vreo câteva minute nebune până am ajuns la locul de destinaţie. Soarele aproape că apusese, pe cer se vedea deja şi luna. Iar în mijlocul câmpului e un stejar singuratic, bătrân, cu o coroană imensă şi plină de viaţă. După unele legende, stejarul are peste 300 de ani, după altele – doar 150, dar cu siguranţă nu-l veţi prea găsi prin ghidurile turistice. Paradoxul creşterii lui e tocmai

singurătatea. În mod normal stejarii nu cresc aşa, singuri, în mijlocul câmpului. Însă acest copac şi-a tot împins rădăcinile pe sub pământ până la pârâul aflat la vreo 2-3 sute de metri în jos, trăgându-şi de acolo apa necesară vieţii! Şi tocmai aşa a ajuns să reziste anilor, vremii şi secetei. E un stejar singuratic, un simbol al dârzeniei prin soluţii cu totul neordinare, dacă vreţi, trasate de însăşi natura în acest caz. Pentru noi era ultimă seară a

maratonului, aşa că am făcut şi o poză de grup, la lumina lunii şi a farurilor caravanei noastre de SUV-uri.

De aici ne-am îndreptat spre Văleni, satul cu locuri frumoase şi oameni deosebiţi. De aici îşi trage originea renumita bunică ce-a bătut doba în cântecul celor de la Zdob şi Zdub, inclusiv pe scena Eurovisionului, dar şi soţul ei, artist şi meşter popular şi el. Prin părţile locului sunt cunoscuţi ca

soţii Bejenaru, iar talentele lor sunt multiple şi admirabile. Tot aici e localizată şi unica pensiune turistică dintre Cahul şi Giurgiuleşti – o pensiune cu toate condiţiile necesare unei cazări moderne, cu atmosferă rustică tradiţională – Gura Cuptorului –

gestionată de o doamnă cu mult entuziasm pentru ceea ce face, pe nume Vera Caminschi.

Anume aici ne-am planificiat noi înnoptarea. Am parcat toate cele 6 SUV-uri în curtea pensiunii, cele mai

compacte – Suzuki Vitara şi Skoda Yeti – au mers în faţă, după care au urmat Nissan Qashqai, Dacia Duster şi cele două modele mai mari – Renault Kadjar şi Mazda CX-5. Le-am apropiat destul de mult una de cealaltă şi am ocupat

exact toată curtea. Pesiunea turistică a prins viaţă şi din păcate curtea pensiunii nu e foarte des atât de plină, deşi drumul de acces până aici e unul complet asfaltat şi civilizat din capitală până la intrarea în curte.

Seara noastră la Văleni a fost lungă şi memorabilă. Ea a început cu o cină

tradiţională, cu mămăligă, friptură, tocăniţă şi cele mai gustoase sarmale din câte le-am gustat vreodată, coapte la ulcică. Mâncarea de la sud e un pic mai condimentată, un pic mai altfel, dar nu e mai puţin bună! Cu siguranţă

trebuie să vizitaţi măcar o dată această regiune şi această pensiune cu familia – într-un week-end spre exemplu, să staţi o noapte aici, să faceţi o plimbare a doua zi dimineaţa la lacul Beleu din apropiere! Ce frumuseţe, ce experienţă magnifică la noi acasă!

Şi când cina ne era în toi, ne-a fost povestită şi legenda satului Văleni, iar apoi am admirat o scurtă prezentare a muzeului pâinii de aici. Iar partea cea mai picantă a serii a fost dată de minunaţii soţi Bejenaru, care au venit

de ne-au mişcat sufletele de pe scaune, deşi eram istoviţi după o lungă zi de experienţe intense. Bunica şi bunelul Bejenaru au o energie zvăpăiată în ei, într-atât de intensă, încât ţi-e ruşine să fii mai tânăr şi mai puţin energic decât aceşti minunaţi oameni, iar când au

dat-o pe nişte cântece de folclor cu expresii deoacheate, au stârnit spiritele din noi şi-i aplaudam în picioare! Şi toate aceste experienţe frumoase sunt disponibile la preţuri foarte raţionale, la noi acasă. Aveţi o distanţă de vreo 200 şi ceva de kilometri de parcurs într-o

direcţie, la care mai adăugaţi vreo mie de lei pentru cazare, cină şi dejun pentru întreaga familie, şi v-aţi pricopsit cu cel mai minunat şi memorabil week-end al verii. Puteţi veni ca şi noi să mai exploraţi frumuseţile din sud înainte de

asta, iar apoi poposi aici! Pentru că fiecare nou turist poposit aici face ca spiritul acestei regiuni să fie menţinut viu, face ca această pensiune să poată supravieţui şi eventual chiar să se dezvolte, iar într-un final, dacă vom

mai încerca toţi şi destinaţii din interiorul ţării, ne vom dezvolta turismul intern ca ramură, cu facilităţi tot mai avansate, cu pensiuni tot mai multe şi mai frumoase. Aceşti oameni au îndrăznit acum şi aici să fie nişte pionieri în alte turismului

local şi sunt deja capabili să vă depăşească aşteptările! Aşa că veniţi pe aici, călătoriţi în interiorul ţării,

descoperiţi frumuseţile Moldovei împreună cu familia şi copiii Dvs.!

Ilie Toma