Acum 75 ani, o Tatra T87 cu motor V8 răcit cu aer traversa Africa şi America de Sud fără defecţiuni majore

Cât de fiabilă putea fi o maşină construită acum 76 de ani? Cât de durabil putea fi un autoturism, fără pretenţii de a fi un offroader, care a fost pus să traverseze 61.700 km prin relieful Africii şi Americii de Sud din anii 1947-1950, fără prea multe drumuri asfaltate? Şi, în fine, cât de rezistentă putea fi o maşină cu motor V8 răcit cu aer, montat în spate, care a fost pusă să traverseze deşerturi africane şi sud-americane, prin temperaturi toride? Ei bine, o Tatra T87 a demonstrat acum 75 de ani, că avea o fiabilitate excepţională, poate printre cele mai bune din lume de la acea vreme.

Expediţia a fost organizată de Jiri Hanzelka şi Miroslav Zikmund, doi tineri care nu aveau nici 30 de ani împliniţi la acea vreme. După al doilea război mondial, într-o lume nouă în care în sfârşit survenise pacea, aceştia şi-au dorit să exploreze lumea şi să readucă totodată aprecierea pentru maşinile cehoslovace. Au mers la cei de la Tatra, pentru a le propune ideea acestei expediţii.

Jiri Hanzelka şi Miroslav Zikmund

Aceştia n-au fost prea entuziasmaţi iniţial, întrucât abia-şi reveneau de după perioada războiului. Tocmai repuseseră în producţie modelul T87, un model cu inginerie formidabilă, dar era un model lansat în 1936. Totuşi, ingineria acestuia era de-a dreptul genială, începând cu formele aerodinamice, şi continuând întreaga parte inferioară acoperită cu o suprafaţă plană, pentru rezistenţă aerodinamică minimă sau cu sistemul centralizat de lubrifiere, pe care Mercedes l-a introdus abia în 1951. Suspensie, independentă, ţinută de drum impecabilă, un motor V8 de 2.969 cm cubi, cu partea superioară a cilindrilor în formă semisferică, aplicată abia mai târziu de motoarele americane Hemi — toate erau parte din ingineria acestei Tatra. Maşina avea 75 CP, putea atinge 160 km/h cu uşurinţă şi avea un consum mediu de doar 12,5 litri/100 km, pe când alte modele cu performanţe similare la acea vreme consumau 20-22 litri/100 km.

Foto: Motorul V8 răcit cu aer de pe Tatra T87

În cele din urmă, cei de la Tatra s-au gândit că expediţia le-ar putea aduce o imagine frumoasă, reamintind lumii de ingineria fascinantă a mărcii, până vor fi dezvoltate modele noi, aşa că au decis să o finanţeze.

Hanzelka şi Zikmund, doi amici şi foşti colegi de universitate, s-au pus de planificarea curajoasă a expediţiei. Îşi doreau să călătorească în jurul lumii, dar nu pe cea mai scurtă cale, ci pe cea mai dificilă, pentru a pune şi maşina la test. Astfel, aceştia au planificat să meargă prin Africa, apoi America de Sud, apoi Coreea, apoi China, o parte din Asia centrală şi URSS, revenind prin Polonia în Cehoslovacia. Traseul de facto, însă, a fost altul, dictat de realităţile în schimbare a acelor vremuri.

La 22 aprilie 1947, Hanzelka şi Zikmund urcau în Tatra T87, parcată în faţa Muzeului Naţional Tehnic din Praga. Cei doi îşi luaseră camere foto şi video cu ei, microfoane, hârtie şi pixuri pentru jurnale de corespondenţă şi notiţe. Radioul ceh îi contractase pentru ca aceştia să-i expedieze relatări săptămânale despre parcursul expediţiei şi despre experienţa din ţările vizitate. La acea vreme, Cehoslovacia nu avea televiziune, prin urmare radioul şi ziarele erau singurele medii de presă, iar emisiunea cu relatările celor doi a devenit cea mai populară a radioului. Doar că Hanzelka şi Zikmund nu puteau înregistra prea multe voci audio, aşa că trimiteau texte prin poştă, care erau citite ulterior de redactorii din studioul radio.

Înainte de pornire, cei doi au trecut un curs de instruire din partea inginerilor Tatra, care le-au explicat în detaliu toată construcţia maşinii, în caz că ar fi nevoiţi să repare ceva în drum, acolo unde nu vor avea ajutor. Aceştia şi-au luat atât de mult echipament cu ei, încât informaţiile vremii spun că toată bagajele de la bord, împreună cu oamenii, ar fi cântărit până spre o tonă, cam cu 50% mai mult decât sarcina recomandată pentru Tatra T87. Dar cei doi erau convinşi că maşina va rezista.

Primul segment de drum a fost scurt, trecând prin Cehoslovacia, Austria, Elveţia, Franţa, Monaco şi până spre portul Marseille. De acolo, maşina a fost urcată pe un vas şi a mers pe mare până spre Casablanca, Maroc.

Foto: Încărcarea Tatrei în portul din Marseille

Africa a fost nemiloasă din start, iar condiţiile de înaintare n-au fost deloc uşoare. Traseul celor doi cehoslovaci presupunea multe aspecte inedite, făcute pentru prima dată în lume în istoria călătoriilor motorizate. Spre exemplu această expediţie fusese prima care să traverseze Africa de nord de la vest la est, într-o perioadă în care hotarele între Maroc şi Algeria era deschise, ele fiind ulterior închise şi rămânând până astăzi imposibil de traversat terestru.

Algeria fusese caracterizată de cei doi ca un tărâm ars de soare, chiar dacă ei nu intraseră foarte adânc în Sahara. Tunisia era şi mai lipsită de civilizaţie prin drumurile din deşert, aşa că au simţit pentru prima dată ce însemna căldura Africii în pustiu şi resursele pe terminate de apă, mai ales că se orientaseră după o moară de apă, inclusă pe hartă, unde sperau să descopere o oază cu apă curgătoare, dar au descoperit moara uscată în acea perioadă a anului.

A urmat Tunisia şi apoi Libia, iar în Libia, în timp ce înaintau prin deşert, au suferit un accident, când maşina lor, condusă în viteză, şi-a pierdut aderenţa şi a lovit un şanţ cu pietre. Maşina nu se mai putea mişca şi nici reparaţia ei nu mai putea fi făcută în condiţii de expediţie. Aşa că cei doi au sunat la fabrică şi s-au sfătuit cu cei din Koprivnice ce să facă mai departe. Întrucât toată Cehoslovacia urmărea deja expediţia lor, uzina a decis că le va trimite o maşină nouă, din cele care fuseseră produse pentru vânzare, şi să o înmatriculeze tot cu numerele P19720, cu care să continue expediţia.

Foto: Tatra T87, accidentată în Libia

Cei doi s-au îndreptat cu alt transport spre Egipt, aşteptând noua maşina să ajungă în portul din Alexandria. Abia de acolo au putut să meargă mai departe cu Tatra, vizitând şi piramidele cu ea.

A urmat o deplasare dificilă prin Sudan, Eritreea, Etiopia, şi ambele Somalii de atunci, controlate de britanici şi italieni. Dificilă, pentru că pe aici, prin Sudan, a avut loc prima traversare din istorie a deşertului Nubian cu o maşină. Hanzelka şi Zikmund scriau în memoriile lor că problema era nisipiul, care ajungea uneori în zona de admisie a aerului, pentru răcirea motorului, fiind oprit de filtru, însă acumulându-se uneori în cantităţi mai mari şi trebuind curăţat. Cei doi, însă, spun că, în ciuda arşiţei, motorul răcit cu aer nu s-a supraîncălzit niciodată, nici măcar în deşert, în timp ce înaintau cu roţile prin terenul nisipos.

A urmat Kenya, apoi Tanzania, unde cei doi au mers cu Tatra T87 până spre poalele muntelui Kilimanjaro. De acolo au mers spre Uganda, Kongo, Rwanda, Burundi, Zambia şi Zimbabwe, pentu a ajunge într-un final în Africa de Sud, în Cape Town. Maşina a trebuit să înainteze adeseori pe acolo pe unde drumuri nu existau, pur şi simplu. Şi făcuse asta cu dârzenie, chiar dacă nu era vreun offroader!

Din Africa de Sud, Tatra T87 a fost urcată pe o navă, care a livrat-o în Buenos Aires, Argentina. Era deja anul 1948, către final, când maşina a ajuns în America de Sud, iar de acolo cei doi au mers iniţial spre Paraguay şi Brazilia. Când au pornit din Brazilia spre Uruguay era deja începutul anului 1949.

Foto: Tatra T87 în Johannesburg, Africa de Sud

Condiţiile prin America de Sud au fost diferite, dar nu neapărat mai uşoare. Cei doi au nimerit în sezonul de ploi, care însemna că maşina lor era pusă la încercare cu greu pentru a înainta pe drumuri nepavate. Era ajutată parţial de faptul că motorul era amplasat pe puntea spate, mult mai grea, şi astfel exista o forţă de apăsare mai mare.

Totuşi, mici lucrări de curăţare, de înlocuire de plăcuţe de frână sau alte lucrări curente şi mici reparaţii, au trebuit făcute, aşa că instructajul ingineresc de la uzină, înainte de pornire, le prinsese bine.

Foto: Lucrări la Tatra, făcute în Costa Rica

Cei doi au continuat să înainteze şi trecuseră prin Bolivia, Peru, Columbia, iar apoi toate ţările din America centrală în calea lor spre Mexic. Era deja anul 1950 în calendar şi, după planul iniţial, aceştia ar fi trebuit să intre în SUA, după care să urce Tatra pe un vas şi să traverseze Pacificul spre Coreea. Dar între timp în Coreea începuse războiul, care a dus mai târziu la separarea între Coreea de Nord şi de Sud. Pe acest fundal, nici SUA nu le-a mai eliberat o viză celor doi. Aşa că aceştia au fost nevoiţi să încheie expediţia în 1950, mergând pe Atlantic spre Europa şi conducând maşina din Polonia spre Cehoslovacia înapoi. Expediţia luase sfârşit, după 61.700 km parcurşi de cele două exemplare împreună, dar cea mai mare parte îi revenea acestei Tatra T87, cu care cei doi au ajuns acasă. În total, dacă se lua în considerare şi distanţa pe apă, şi cea făcută cu alte vehicule precum cele din Libya şi Egipt, de după accident, expediţia totaliza 111.000 km.

În acest răstimp, maşina nu a avut nicio defecţiune serioasă, nicio supraîncălzire a motorului răcit cu aer şi nicio problemă gravă. Între timp, însă, şi Cehoslovacia se schimbase faţă de cum o lăsaseră ei în 1947. Avusese loc lovitura de stat din 1948, susţinută de URSS, care instaurase un guvern comunist în ţara lor, fapt de care cei doi, obişnuiţi cu spiritul liber, nu erau prea încântaţi. Din fericire, relatările lor au continuat să fie emise la radio, pentru că nu erau considerate politice, iar într-o ţară izolată în blocul estic, aceste relatări deveniseră o gură de aer pentru mulţi cehoslovaci, care le arătau lumea mare şi liberă şi le povesteau experienţe unice, inaccesibile oamenilor obişnuiţi.

Cei de la Tatra au decis să le lase automobilul de expediţie celor doi aventurieri, dar înainte de asta, l-au luat la uzină, pentru a-l inspecta, procesul fiind filmat într-un documentar. Motorul a fost „deschis” şi el, pentru a se estima ce uzuri există de la eventualul nisip ajuns în interior şi, spre uimirea tuturor, cilindrii nu aveau nici urmă de materiale abrazive pe ei. Motorul era într-o stare impecabilă, pur şi simplu.

Aşa că cei doi au mai continuat să mai facă în următorii 10 ani călătorii mai scurte cu aceeaşi Tatra, vizitând nenumărate alte ţări cu ea. Astăzi maşina se află la Muzeul Naţional de Tehnică din Cehia şi e expusă spre admiraţia vizitatorilor.

Cei doi au revenit din expediţie cu 11 kilometri de peliculă filmată şi peste 10.000 fotografii, care fac azi un obiect nepreţuit de arhivă. Imaginile filmate s-au regăsit în filme documentare, fotografiile — în reviste şi arhive, iar pe lângă asta cei doi au publicat şi o serie de cărţi, care s-au dovedit a fi extrem de populare în blocul estic, vânzându-se în peste 6 milioane de exemplare.

Şi, apropo, pentru a spulbera orice presupunere despre imparţialitatea laudelor aduse de cei doi pentru Tatra T87 din expediţia lor, vom spune că între 1959 şi 1964 cei doi au mai făcut o expediţie cu două camioane Tatra 805 prin Asia şi Australia. Iar cele două camioane, încă prototipuri, au fost relatate drept stricăcioase, cei doi trebuind să repare la ele aproape în fiecare zi. Deci, maşina fabricată în 1947 a fost de multe ori mai fiabilă în condiţii dificile decât camioanele fabricate în 1959.

Despre acea expediţie vom publica un alt articol. Între timp, ambii cehoslovaci au fost onoraţi toată viaţa lor de către conaţionali. Jiri Hanzelka a decedat în 2003, la vârsta de 82 de ani, iar Miroslav Zikmund s-a stins din viaţă mult mai de curând, în decembrie 2021, la vârsta de 101 ani. Materialele adunate de cei doi arată nu doar istoria Tatra şi ci a întregii lumi prin care au circulat aceştia, întipărită şi descrisă aşa cum era ea la acea vreme.

Foto: Miroslav Zikmund, imagine din 2017, în Tatra T87 expusă în muzeu, cu care a călătorit între 1947-1950