Dezamăgire din expediţia cu un Nissan electric de la polul nord la polul sud: două Toyota Hilux îl însoţesc în Antarctica, iar încărcarea se face şi de la un generator

Una din cele mai spectaculoase şi aparent curajoase expediţii anunţate vreodată cu o maşină electrică e cea cu un Nissan Ariya electric, care şi-a propus să parcurgă în acest an, din martie până în decembrie 2023, toată distanţa de la polul nord la podul sud, traversând astfel toate tipurile de climă, iar maşina electrică urma să înainteze şi prin zonele extreme ale planetei, în Antarctica. Mai mult ca atât, la bordul maşini se află un cuplu de aventurieri experimentaţi, iar aceştia anunţaseră anterior că fie vor încărca maşina de la staţii obişnuite, acolo unde există, fie vor folosi o remorcă în care aveau o turbină eoliană, care trebuia să genereze electricitate pentru a încărca bateria. Ideea sună cu adevărat frumos, şi dacă se realiza aşa cum se anunţa, expediţia avea să fie una cu adevărat admirabilă. Însă acum expediţia a ajuns la o dezamăgire cruntă în Antarctica.

Foto: Cei doi aventurieri şi Nissan Ariya electric, într-o imagine făcută înainte de pornirea în expediţie

În luna februarie 2023, cei doi soţi îşi prezentau maşina de expediţie, modificată să aibă o gardă la sol mai mare, cu anvelope specializate, dar şi să aibă o maşină de cafea gustoasă în portbagaj. Atunci ei anunţau că încărcarea maşinii în zone izolate va avea loc cu o turbină eoliană. La începutul lunii aprilie, imediat după ce expediţia pornise publicam un nou articol în care arătam şi primele imagini pe viu cu acea remorcă, ce avea o turbină eoliană şi analizam cât de realistă e ideea de a încărca o maşină electrică într-o zonă polară cu ea.

Foto: Prima imagine cu maşina şi cu remorca cu turbină eoliană, publicată în momentul pornirii în expediţie

La pornire nevoia ei nu s-a simţit foarte mult, pentru că expediţia a pornit de la polul magnetic, situat în Canada, într-o zonă nu atât de aprigă şi izolată cum e Antarctica acum. Toată lumea se întreba dacă acea remorcă conţine şi un generator cu combustie sau e doar turbina eoliană acolo. Nici într-un moment autorii expediţiei nu au pomenit despre un generator, iar toate imaginile şi comunicările vorbeau doar despre acea turbină eoliană.

În acel articol din aprilie indicam că turbina poate fi ridicată la 6 metri înălţime pentru a face uz mai bine de vânt şi are o putere maximă de generare de 5 kW. Spuneam atunci că în condiţiile unei baterii de 87 kWh a maşinii e extrem de puţin nu neapărat din cauza timpului mare de încărcare, ci din cauza faptului că atunci când maşina se va afla în condiţii antarctice, încărcarea ei poate avea loc doar în timp ce oamenii stau în interior, pentru că n-au unde să stea în altă parte, iar încălzirea habitaclului va consuma în asemenea condiţii minim vreo 2-3 kW, chiar dacă maşina are pompă de căldură. Deci, din cei 5 kW teoretici maximi ai turbinei eoliene, mai mult de jumătate se va consuma pentru menţinerea temperaturii viabile la bord, mai rămânând maxim 1-2 kW pentru încărcare. Asta ar însemna câte vreo 60-70 de ore pentru reîncărcarea unei baterii în mod realist, chiar şi estimând că turbina va funcţiona la maxim, şi totodată excluzând eventuale pierderi adiţionale date de managementul termic al bateriei pe durata a 70 de ore. Însă practic vorbind, şi acei 1-2 kW se consumă pe asemenea detalii auxiliare şi nu mai rămâne nimic pentru încărcarea bateriei, spuneam noi.

La toate astea, dacă mai luăm în calcul că acest Nissan va consuma indubitabil triplu sau chiar mai mult cu asemenea roţi mari, în condiţii antarctice, atunci autonomia reală e infinit mai mică, probabil chiar sub 100 km. Şi astfel, înaintarea în condiţii antarctice, în formula anunţată de aventurieri, nu părea fezabilă şi credibilă. Am fi vrut să greşim noi, iar aventurierii să ne demonstreze că au făcut ei calcule mai bune. Însă n-a fost aşa.

Foto: Imagine cu Nissan Ariya în Antarctica în aceste zile

În septembrie anunţam că expediţia ajunsese în America de Sud şi observasem totodată că remorca cu turbină eoliană nu mai apărea de luni bune în imagini. Menţionam atunci că, cel mai probabil, ea a fost lăsată undeva şi va fi recuplată în Antarctica, dar menţionam că în spiritul unei expediţii autentice, această renunţare la remorcă pe o parte din drum nu e onestă, întrucât maşina nu circulă în aceeaşi formulă pe toată durata expediţiei. La ce bun a mai circulat cu anvelopele de zăpadă, atunci, toată vara prin cele două Americi?

Le-am trimis expediţioniştilor atunci o solicitare de explicaţie, întrebându-i unde e turbina eoliană. Nu am primit niciun răspuns, însă. Ei bine, de curând, acum câteva zile, expediţia a ajuns în sfârşit în Antarctica, pentru ultimul segment, iar aici a venit cea mai cruntă dezamăgire, care transformă toată expediţia într-o situaţie penibilă pentru Nissan şi pentru ideea de aventură cu o maşină electrică, maşina nefiind cu nimic de vină, pentru că ea chiar ar fi putut realiza misiunea, dacă cei care o conduc ar fi avut alte calcule şi altă abordare.

Aşadar, în Antarctica, pe lângă Nissan-ul electric apar... două Toyota Hilux diesel, ale celor de la Arctic Trucks, care au şi modificat Nissan-ul electric. Cele două maşini au rolul anunţat de maşini de asistenţă şi paradoxul e că nu sunt nici măcar două offroader-e sau SUV-uri Nissan, ci în rol de salvator pentru maşina electrică a celor de la Nissan vine Toyota. Şi asta chiar dacă Nissan are în SUA spre exemplu două modele pick-up — Titan şi Frontier! Un mai mare eşec de PR pentru Nissan e greu de conceput.

Dar, dacă vehiculele de asistenţă le-am mai putea înţelege cumva, din punct de vedere al siguranţei poate, ceea ce trece de orice imaginaţie şi sfidează toate comunicările frumoase de la început e modul în care acest Nissan Ariya se încarcă în Antarcica. Turbina eoliană a dispărut cu totul din ecuaţie, cu tot cu remorca pe care era montată şi ar fi făcut deplasarea mai dificilă şi mai consumatoare de energie. În schimb, rolul de a încărca maşina electrică îi revine unui generator diesel!

Chiar dacă aventurierii pozează maşina astfel încât se văd doar cablurile, nu şi generatorul, aceştia au recunoscut că fac uz de un generator, dar au menţionat că încearcă să minimizeze consumul de carburant, folosind nişte panouri fotovoltaice pliabile. Câţi waţi putere produc acele panouri şi cu câte procente contribuie ele în mixul de încărcare nici nu se mai menţionează, pentru că e limpede că această contribuţie e mult prea mică.

Astăzi protagoniştii expediţiei au publicat un text în care se justifică şi spun că scopul expediţiei a fost să demonstreze că sistemul de propulsie al maşinii electrice poate înainta. Bine, asta o ştiam cu toţii, dar scopul anunţat la început a fost ca maşina să fie autonomă în toată expediţia, să facă uz de soluţii inovative de a încărca bateriile chiar şi în condiţii antarctice, să facă „ceea ce nu a mai făcut nimeni” până acum. Şi chiar dacă turbina a dat greş şi s-a dovedit un eşec, se putea aduce o suprafaţă mult mai mare de panouri, atunci, dacă tot există Toyote-le alea să le care. Acum în Antarctica e zi 24 ore din 24, deci panouri care ar fi cuantificat cel puţin 10-12 kW putere puteau să asigure încărcarea acestei maşini electrică, chiar dacă ar fi făcut-o lent. Iar un asemenea efort ar fi fost unul cu adevărat autentic, cu adevărat o demonstraţie că se poate, chiar dacă e dificil şi chiar dacă mai dura două săptămâni în plus să se ajungă la destinaţie. Ceea ce fac aceşti protagonişti acum, însă, e abureală cu câteva panouri insignifiante, în timp ce generatorul zuzmăie şi preia adevărata sarcină de a încărca maşina electrică.

Foto: Panourile fotovoltaice folosite pentru a minimiza consumul de motorină în încărcarea maşinii

Deci, problema nu e în maşina electrică sau că ea, maşina, ar fi eşuat în vreun fel. Dimpotrivă, maşina chiar înaintează cu bine şi n-are vreo problemă la baterie sau electromotoare. Problema e în conceperea proastă şi dezamăgitoare a soluţiilor de încărcare şi înaintare de către protagoniştii ei, în schimbarea scopurilor pe parcurs şi în încercarea de a minimiza acum importanţa faptului că maşina lor electrică a ajuns să fie încărcată de generatoare diesel şi să fie însoţită de două Toyota diesel în partea cea mai importantă e expediţiei. Degeaba a tot umblat maşina asta zeci de mii de kilometri făcând zigzag-uri inutile pe parcursul anului, fără a demonstra mare lucru, dacă atunci când vine momentul crucial, de apogeu, ni se spune „ah, ştiţi, deşi nu v-am zis despre ele până acum, mai avem de fapt două Toyote diesel în expediţie, pentru că ne facem griji că maşina noastră nu ne va duce la destinaţie şi avem nevoie de ajutor, şi ah, da, deşi vă tot vorbeam despre turbina eoliană în remorcă şi dezideratul de a demonstra că o maşina electrică poate conta doar pe ea şi pe soluţii inovative transportate de ea la bord, de fapt un generator diesel va încărca maşina electrică, dar avem şi panouri pliabile, care ne vor ajuta să minimizăm consumul de carburant”. E greu de conceput un fiasco mai mare pentru Nissan şi o defavoare mai mare pentru ideea unei aventuri cu o maşină electrică, chiar dacă maşina electrică propriu-zisă, aşa cum spuneam mai sus, n-ar nicio vină şi ea funcţionează ireproşabil.