Ingineria complexă a rachetelor Javelin, care operează şi în Ucraina în aceste zile

În vâltoarea ştirilor triste despre războiul din Ucraina, care durează deja a 4-a săptămână, se remarcă adeseori câteva denumiri ale unor echipamente folosite de militari. Despre una din ele, drona turcească Bayraktar TB2, am vorbit în detaliu acum o săptămână. Dar se pare că o importanţă la fel de mare o au şi sistemele lansatoare de rachete Javelin, care au o inginerie extraordinar de complexă. Azi ne-am propus să intrăm în esenţa ingineriei Javelin, despre care auzim cu toţii atât de mult în ultimul timp.

Sistemele Javelin îşi au originea în SUA, startul dezvoltării lor dându-se încă la sfârşitul anilor 80, în urma unui tender cu cerinţe specifice anunţat de autorităţi. Mai multe echipe de ingineri şi-au prezentat conceptele, iar varianta care a devenit ulterior Javelin a fost cea aleasă, în 1989 fiind încheiat un contract pentru a finanţa dezvoltarea de la concept la versiune de producţie. În 1991 a au avut loc primele teste de teren, iar în 1993 se trecuse deja la etapa testării întregul sistem de lansator şi rachetă. În 1994 fusese produsă o primă partidă de test, însă ea fusese ceva mai inferioară faţă de concept, fapt de care autorităţile de apărare nu erau mulţumite. Au urmat reorganizări ale acţionariatului la companiile care formaseră un conglomerat pentru acest contract — Texas Instruments şi Martin Marietta — şi versiunea de producţie a fost perfecţionată, producţia versiunii finală demarând în anul 1996. Astăzi urmaşele derivate ale aceloraşi două companii continuă să producă aceste lansatoare de rachete — Raytheon, care a achiziţionat divizia de apărare a Texas Instruments şi Lockheed Martin, companie formată în urma fuziunii Martin Marietta şi Lockheed Corporation. În fine, să trecem la ingineria propriu-zisă a sistemului.

Întregul sistem, cu numele de cod FGM-148, e format din două componente esenţiale — lansatorul şi racheta propriu-zisă. Însă sistemul e unul digitalizat la maxim şi conceput pentru mai multe tipuri de lansări tactice. La modul practic, militarul care operează cu un lansator Javelin are în faţa sa un vizor digital, pe care vede terenul fie în regim de zi, fie în regim infraroşu de noapte, având opţiunea de zoom şi mai ales opţiunea de selectare a ţintei, după analogia folosită şi la camerele foto, în care sistemele identifică obiectele şi le propun drept ţintă.

Odată confirmată ţinta, racheta poate fi lansată, iar omul care o lansează nu trebuie să o ţină cumva fizic exact îndreptată spre ţintă, ci doar aproximativ. Odată ce iese din lansator, racheta se va îndrepta în mod individual spre ţintă, urmărind-o şi ajustându-şi traiectoria, chiar dacă ţinta e în mişcare.

Un asemenea tip de lansare e numit „lansează şi uită” în termeni militari, sugerându-se că toată treaba de nimerire a ţintei e una automatizată. Un sistem Javelin e mult mai uşor decât multe altele anterioare, şi nu necesită un tripod, putând fi folosit de pe umăr. Însă rachetele Javelin mai au câteva soluţii inginereşti, care se sporesc precizia şi le fac operarea neaşteptat de simplă.

În primul rând, fiecare rachetă are două regimuri de propulsie. Unul din ele e minimalist, având rol de a propulsa racheta din lansator în primii metri, generând un recul minim pentru cel ce o lansează şi evitându-se transferul de căldură şi flăcări către militar ca în cazul în care ea ar ieşi cu putere maximă din lansator. După câţiva metri de zbor, se include şi al doilea regim de propulsie, care o direcţionează deja mai departe spre ţintă. Asta reduce afectarea militarului ce o operează, minimizând oboseala acestuia şi riscurile de rănire a lui.

Ceea ce poate face racheta mai departe este şi mai complex, însă. Ea are două încărcături explozive, una mai slabă şi alta mai puternică. Scopul acestei încărcături duble este ca atunci când loveşte un tanc, cea mai slabă să reacţioneze la contactul direct, şi să declanşeze un eventual sistem de apărare al tancului, precum au tancurile mai moderne T90 din Rusia, iar cea de-a doua încărcătură Javelin acţionează imediat după, distrugând structura tancului. Această combinaţie e în măsură să distrugă structura şi blindajul oricărui tanc modern, oriunde ar fi fabricat acesta.

Foto: Tancul T90

Mai mult ca atât, aşa cum spuneam, ea are două metode tactice de atingere a ţintei, iar cel care o lansează poate alege în care regim să atingă ţinta. Una din metode este ca racheta să zboare direct spre tanc, lovindu-l pe orizontală. Cealaltă este ca racheta să ia o traiectorie la altitudine mai mare, de până la 160 metri, după care să îl lovească de sus, în zona de acces în interiorul tancului. Anume acea zonă e cea mai vulnerabilă la tancuri, iar o asemenea traiectorie sporeşte şi mai mult forţa de distrugere a Javelin. De fapt, după cum se menţionează în informaţiile armatei din Israel, de exemplu, care foloseşte acest tip de arme, anume în această traiectorie specială se ascunde cea mai preţioasă forţă a sistemului Javelin. Şi, de fapt, însăşi numele de Javelin vine de la denumirea unor lance folosite în Roma antică, ce aveau o traiectorie similară de aruncare.

Foto: Modurile posibile de operare a sistemului Javelin

Raza de acţiune a sistemului Javelin e de 2.5 km, ceea ce înseamnă că poate doborî inclusiv aparate de zbor aflate la o altitudine de până la 2,500 metri.

Din 1996 şi până azi, au fost produse zeci de mii de asemenea rachete. Cele mai multe asemenea lansatoare le au în dotare, fireşte, SUA, urmate de Marea Britanie, în timp ce unele ţări nu anunţă numărul lor. Multe ţări din Europa continentală au sub 100 de asemenea în arsenalul armatelor lor. Conform datelor publice existente, Ucraina, încă înainte de începerea războiului, avea peste 375 de lansatoare în dotare.