Ingineria fascinantă a pistei de aeroport construite în formă de pod maritim, pe insula Madeira

În Europa, există un aeroport notoriu pentru cele mai dificile şi spectaculoase aterizări, cu vânturi perpendiculare frecvente, din cauza reliefului muntos, care predispune la formarea acelor curenţi. E vorba de aeroportul Funchal de pe insula Madeira. Dar în trecut aterizările aici erau şi mai dificile, din cauza unei piste notorii de scurte, care a fost alungită abia mult mai târziu, graţie unei construcţii inginereşti unice în lume.

Insula Madeira e situată adânc în Oceanul Atlantic, pe o paralelă cu oraşul Marrakech din Maroc, Africa, dar aparţine Portugaliei. Scriam cândva, într-un articol cu un Mercedes clasic de pe Madeira, cu parcurs mic, că distanţele mici ale insulei şi clima perfectă favorizează păstrarea excelentă a automobilelor acolo. Relieful insulei e, de fapt, un vârf de lanţ muntos ce iese din ocean, aşa că suprafeţe plate, de câmpie, pur şi simplu nu există. Iar asta e o mare problemă atunci când vrei să construieşti un aeroport.

La începutul anilor 60, când s-a decis construcţia unui aeroport, inginerii căutaseră măcar un segment plan pe această insulă, sau care putea fi mai uşor aplatizat, unde s-ar fi putut construi un aeroport cu piste care să susţină măcar avioanele comerciale mai mici. S-a identificat un loc aproape de coastă, iar la 7 iulie 1964 aeroportul a fost inaugurat, după o muncă titanică de aplatizare pentru crearea pistelor. Cele două piste, însă, aveau o lungime a câte doar 1,600 metri — mult sub standardele normale ale aviaţiei. Iar asta a determinat măsuri speciale de siguranţă din start, limitări la mărimile aeronavelor şi o reputaţie instantanee a unuia din cele mai periculoase aeroporturi din lume din cauza reliefului din jur, care limita manevrele de apropiere şi depărtare, dar şi vânturilor perpendiculare, dinspre munţi.

Foto: Pista aeroportului din Madeira în forma sa iniţială

Turismul pe insulă a crescut, aşa că era nevoie ca acest aeroport să poată susţine şi avioane mai mari. Încă din 1972 începuseră să se studieze posibilităţile de a extinde pista, în lucrările aveau să înceapă abia peste 10 ani. Între timp, accidentele nu s-au lăsat aşteptate. În 1973 un avion mic cu 3 oameni la bord s-a prăbuşit, apoi în 1977 au avut loc două accidente — un Boeing 727-200 cu 164 oameni la bord, dintre care 131 au decedat, şi un avion mai mic, cu 57 oameni la bord, dintre care 36 au decedat. Aşa că deciziile de extindere au fost urgentate. Tot ce s-a putut face atunci, însă, a fost lungimea pistei doar 200 metri spre limita absolută a coastei, drumul de mai jos fiind împins pe un pod în formă se semicerc, care muşca un pic din mare. Lucrările au început în 1982 şi au fost finalizate în 1986.

Foto: Pista în versiunea de 1,800 metri

Dar nici o pistă de 1,800 metri nu e una normală, aşa că aeroportul a continuat a fi unul periculos. Turismul a continuat să crească, iar spre anul 2000 se conturase necesitatea unui proiect grandios, care ar fi rezolvat problema pistei într-un mod notabil. Nu mai exista pământ pentru extindere, însă, aşa că s-a optat pentru construirea unui pod pentru continuarea a pistei, care să fie susţinut de piloni fixaţi de un terasament creat pe mare.

Provocările au fost imense, or, podul trebuia să susţină greutatea aterizării unor avioane mari pe el, fiind suficient de lat şi de lung. Pe lângă asta, Madeira e situată într-o zonă seismică, aşa că provocarea cutremurelor posibile aici era şi mai mare. În rezultat, s-a optat pentru un pod maritim susţinut de un număr imens de coloane, 180 la număr, fiecare câte circa 70 metri înălţime. Proiectul a fost conceput de inginerul brazilian Antonio Segadaes Tavares.

Podul rezultat are 1,000 metri lungime şi e prevăzut cu puncte de flexibilitate, care să permită micile oscilaţii în caz de cutremur. Punctele principale de joncţiune sunt 2, una lipseşte o jumătate din pista nouă cu cea veche, alta lipeşte cealaltă jumătate cu prima. Aceste elemente lineare de joncţiune sunt cele mai flexibile.

Coloanele sunt realizate din beton armat, cu un diametru ce variază între 1.70 metri şi 1.00 metri, iar deasupra s-a optat pentru construcţii parabolice, care să distribuie şocul greutăţii sau a unui contact mai dur cu pista a unui avion de sute de sute de tone. La locurile de joncţiune a coloanelor cu structurile verticale, au fost inseraţi senzori de monitorizare în timp a corectitudinii structurii, iar alinierea podului a fost făcută cu precizie excepţională, fiind totodată prevăzute şi materiale pentru dilatări în cazul schimbărilor de temperaturi.

Deasupra, pe pistă, de o parte şi de alta există construcţii de protecţie suficient de dure încât să poată ţine un avion în viteză pe pistă, în cazul în care derapează.

Construcţia structurii principale a durat din 2000 până în 2002, iar cu tot cu elementele finale, până în 2004. La sfârşitul construcţiei, podul maritim ce servea drept pistă a fost calificat ca una din cele mai durabile şi rezistente construcţii maritime din lume, primind premiul Outstanding Structure Award în 2004 de la asociaţia internaţională a inginerilor de poduri şi structuri. Până în prezent, podul, datorită sarcinilor pe care e prevăzut să le suporte, e cotat drept o capodoperă a ingineriei civile moderne.

Datorită lui, pista aeroportului a crescut până la o lungime de 2,781 metri. Asta e rezolvat problema lungimii pistei, dar nu şi a vânturilor transversale. Tocmai de asta, pentru a putea ateriza pe aeroportul din Madeira, piloţii au nevoie să treacă un curs special, iar ca să fie admişi să treacă acel curs, trebuie să aibă minim 200 de ore zburate pe acel tip de aeronavă pe care vor trece certificarea. Însă, de la inaugurarea pistei alungite şi până în prezent, nu a avut loc nici un accident aviatic, iar asta spune mult despre calitatea ingineriei acestui proiect.