Istoria fascinantă a Automobilul Aerodinamic Persu, creat de geniul ingineriei româneşti, are un nou capitol în anul 2023

Multă vreme subiectul Automobilului Aerodinamic Persu, creat de genialul inginer român Aurel Persu, a fost un subiect oarecum lipsit de atenţia care i se cuvenea cu adevărat. Da, se ştia câte ceva despre el şi doar cei cu adevărat setoşi de cunoştinţe avansate intrau în esenţă şi realizau cât de mult a schimbat acest automobil lumea, de fapt, influenţând maşinile de după el. Astăzi vrem să facem această incursiune lucidă, documentată şi clară în istoria fascinantă a creării sale, pentru că avem un mare motiv s-o facem, şi asta pentru că nu vorbim doar despre o istorie prăfuită de timp, ci despre una care are un capitol nou, scris acum, în 2023! Să le luăm pe rând, însă!

Foto: Automobilul Aerodinamic Persu în 2023. Autor foto: Dragoş Savu

Aurel Persu a fost designer şi inginer, dintr-o perioadă în care aceste două calităţi se regăseau de obicei într-un singur om, pentru că forma nu putea exista fără funcţie, iar funcţia nu putea exista fără formă. Cam toţi producătorii auto în anii 20 şi 30 ai secolului trecut aveau singur om în rol de inginer şi designer şef, ajutat de o echipă, bineînţeles, dar cele două direcţii nu erau de obicei separate, cum se întâmplă azi.

Prin ce e atât de special Automobilul Persu? Ei bine, simplu spus, e primul automobil creat în lume, care a inserat roţile în interiorul caroseriei, de dragul aerodinamicii, cu aripi proiectate în interiorul construcţiei, nu în afară. Pare un lucru atât de simplu şi evident azi, dar până la Persu nimeni n-a făcut asta, întrucât se considera, pe de o parte că nu există loc pentru ele în interiorul caroseriei, iar pe de altă parte, un ecartament mai mare oferea un plus de stabilitate de curs într-o perioadă în care suspensiile erau relativ simple.

Foto: Automobilul Aerodinamic Persu, fotografie făcută în 1923 în Berlin

Persu a fost unul din primii oameni convinşi că forma aerodinamică perfectă e cea a unei picături de apă, dar mulţi spun că n-a fost „unul din primii”, ci chiar primul. Şi aici am vrut să dăm un pic de context perioadei în care a fost creat automobilul Persu, pentru a înţelege cine mai pretindea la pionierat în aerodinamica maşinilor şi ce creaseră aceştia.

Meritul de a fi primul care a declarat că forma picăturii reprezintă aerodinamica perfectă pentru un automobil şi a conceput şi o formă de automobil în 1920 e atribuit de obicei lui Paul Jaray — un inginer aerodinamic cunoscut pentru munca sa la renumitele dirijabile germane Zeppelin — care a depus şi o cerere de patentare a ideilor sale de maşină aerodinamică în 1921. Însă principiul picăturii de apă nu i s-a recunoscut ca fiind inovaţia sa absolută, ci i s-a patentat doar ideea de a avea partea inferioară a unei maşină dreaptă, paralelă cu solul, în scop aerodinamic.

Foto: Forma aerodinamcă perfectă a corpurilor care se mişcă aproape de suprafaţa pământului, într-o machetă creată de Paul Jaray în 1920

În 1922 descoperirile lui Jaray au fost testate cu susţinerea producătorului Rud Ley şi s-a ajuns la concluzia că forma aerodinamică va aduce economie de carburant de 41% şi o creştere de performanţă cu 60%. Aceeaşi maşină cu caroserie standard atingea 80 km/h, iar cu caroserie creată aerodinamic după principiul Jaray ajungea la 130 km/h. Coeficientul aerodinamic al acelei maşini din test era de 0,245, acest coeficient fiind atins de maşinile de serie abia după 2010!

Foto: Automobilul aerodinamic experimental Ley T6, creat în 1922 de Paul Jaray cu susţinerea lui Rud Ley. De fapt, şi acesta are roţile oarecum integrate în interiorul caroseriei, cel puţin parţial

Din cauza costurilor mai mari de producţie, însă, şi a designului criticat de presă şi public, maşinile aerodinamice s-au mai lăsat aşteptate încă mai mult de un deceniu pentru a intra în producţie, chiar dacă Jaray a mai creat două maşini experimentale din bani proprii, pe bază de un Audi şi un Dixi, pentru a promova ideea. Prima maşină de serie cu principiile sale aplicate a fost Tatra T77, unde inginerul şef de la Tatra, Hans Ledwinka, i-a propus lui Jaray să elaboreze împreună designul.

În 1921, pe când Jaray avea doar o machetă ce-i întruchipa ideile şi o solicitare de patentare depusă, inginerul austriac Edmund Rumpler a creat Tropfenwagen, ceea ce credea el că e maşina cu forma unei picături de apă. Caroseria avea într-adevăr o formă oarecum aerodinamică, iar un test al acesteia de mai târziu, din 1978, a relevat un coeficient de 0,28. Dar putem vedea cât de rudimentară şi de ţintuită de convenţional arată maşina lui Rumpler, faţă de nava cosmică pe care avea s-o creeze inginerul român Persu, or, austriacului nu i-a venit ideea că roţile n-ar trebui să stea în afară, pentru că şi ele afectează aerodinamica.

Foto: Tropfenwagen, creat de Edmund Rumpler în 1921

Persu, cu studiile făcute la universitatea tehnică din Belin, unde a absolvit în 1913, a înţeles profund avantajele aerodinamicii şi a devenit el însuşi generator de idei ce ar fi putut transpune în practică aceste beneficii. Şi aici există motive să ne gândim că ideea unei maşini de forma picăturii de apă i-a venit lui Aurel Persu înaintea lui Rumpler sau Jaray, întrucât la absolvire, în 1913, Persu a primit distincţia Ministerului de Educaţie din Germania pentru cercetarea pe care Persu o făcuse în domeniul formelor pe care ar trebui să le aibă viitoarele nave spaţiale. Da, nave spaţiale, gândite în mod vizionar de Persu în 1913, care estima că nu va mai dura foarte mult până când progresele din aviaţie vor depăşi limitele stratosferice şi oamenii vor putea zbura în cosmos. Asta se întâmpla în timpuri în care nimeni din inginerii din lume nu se gândea la modul serios la asemenea posibilităţi, existând doar nişte filme care-şi imaginau cum ar fi asta.

Prin urmare, odată ce a trebuit să studieze interacţiunea corpurilor cu atmosfera la mare viteză, e foarte probabil că el a ajuns primul la concluziile aerodinamice pe care le-a implementat mai târziu, mai ales că existe înscrisuri cu calcule şi schiţe pentru automobile datate mai devreme de 1920, deci înainte ca Jaray să-şi prezinte forma sa aerodinamică. Ba mai mult, există o relatare din presa vremii ce citează o discuţie cu Persu în care acesta spunea că şi-a găsit, ca şi Newton, inspiraţia în natură pentru descoperirea formei perfecte din punct de vedere aerodinamic — picătura de apă, care ajunge să aibă această formă tocmai pentru că în procesul căderii, rezistenţa aerului în modulează forma până la una cu minimă rezistenţă.

Dezvoltarea propriu-zisă a maşinii Persu a început în 1922, fiind finanţată de însuşi Persu. În acelaşi an, a depus şi el solicitări de patentă pentru forma maşinii sale, iar anume depunerea patentei în 1922, în acelaşi an cu crearea automobiluli experimental al lui Jaray cu roţi integrate, i-a garantat lui Persu recunoaşterea întâietăţii. Maşina a fost prezentată public la Berlin în 1923, dar au mai urmat lucrări de perfecţionare la maşină până în 1924.

Foto: Patenta eliberată la 14 noiembrie 1922 în Germania lui Aurel Persu ce-i confirma întâetatea în automobilul cu formă aerodinamică prin roţi integrate în interiorul conturului caroseriei

Forna acestea era bizară şi total neordinară faţă de toate celelalte maşini din lume de la acea vreme. Habitaclul poziţionat spre faţă, deriva într-un posterior lung, care se îngusta, şi care conţinea motorul şi alte componente mecanice. Roţile erau înguste şi, fireşte, marea inovaţie era includerea lor în interiorul profilului caroseriei, fără a ieşi în afară. Datorită acestei forme, maşina avea un coeficient aerodinamic de 0,22, coeficient care e şi azi atins de foarte puţine modele din industrie. De fapt, azi în lume există doar câteva maşini cu coeficient de 0,22 sau mai mic — Porsche Taycan (0,22), Hyundai Ioniq (0,21), Tesla Model S (0,208), Nio ET7 (0,208), Mercedes EQS (0,20), Lucid Air (0,197) şi Lightyear 0 (0,175).

Deşi designul maşinii era uluitor, ingineria era una mai simplă. Motorul era unul de 4 cilindri, de la compania germană AGA, de 1,4 litri şi o putere de circa 10 CP. Cutia de viteze venea de la aceeaşi companie, iar puterea era trimisă punţii spate, care nu avea diferenţial datorită faptului că roţile erau foarte apropiate. Fiind şi înguste, asta permitea maşinii o abordare mai facilă a virajelor, pe care le putea lua cu 60 km/h în siguranţă. Viteza maximă a maşinii era de 80 km/h.

După ce maşina sa fusese definitivată în 1924, Persu a fost abordat şi de Ford, şi de General Motors, care-i propuseseră să-i cumpere descoperirile patentate în aerodinamică şi implementate pe automobilul Persu. Totuşi, cele două companii nu-şi luau obligaţiunea de a produce automobilul Persu cu designul său actual, iar din această cauză inginerul român a refuzat ambele companii americane şi a decis că-şi va folosi el maşina pentru uz propriu. Mai mult ca atât, Aurel Persu a decis să revină în România, continuându-şi cariera în ţară, unde a ajuns şi director la IAR Braşov, luându-şi automobilul cu el în România, pe care l-a exploatat până în 1969, parcurgând 120.000 km. În 1969 l-a donat muzeului tehnic din Bucureşti, care l-a deţinut în toată această perioadă.

Acum am fi vrut să spunem că muzeul a avut grijă de el şi l-a păstrat în stare impecabilă. Dar, de fapt, în anii 70, din ignoranţă şi necunoaştere, aceştia l-au vopsit în gri cu vopsea de sobe. Maşina a primit şi alte roţi pe atunci, care nu aveau nicio conexiune cu aerodinamica.

Foto: Starea în care a fost expus până de curând automobilul Persu în muzeul din România

Din păcate, într-o asemenea stare distorsionată a fost expus publicului decenii la rând, iar interesul pentru maşină şi pentru geniul ingineresc al acesteia a devenit tot mai palid. Şi istoria asta aproape că ar fi putut sfârşi trist, dacă n-ar fi existat entuziasmul şi abnegaţia unor oameni care au făcut ca o restaurare completă, ca la carte, la forma originală, să fie posibilă. Marele maestru din spatele acestei restaurări e Florian Marin, un om nu doar cu o pasiune debordată pentru maşinile istorice, ci şi cu ceea ce numim de obicei mâini de aur în a executa restaurări şi pricepere a de documenta despre starea autentică la care trebuie adusă o maşină.

Foto: Florian Marin, maestrul care a restaurat Automobilul Aerodinamic Persu, imagine realizată în 2023

S-au obţinut avize de la Ministerul Culturii, cei de acolo au monitorizat întregul proces, iar în luna mai 2023, automobilul Persu a fost restaurat la grandoarea sa originală, în culoarea iniţială, cu roţile corecte, aerodinamice, şi cu anvelope corespunzătoare. Totul e aşa cum a fost conceput de marele Persu în 1922-1924!

Foto: Florian Marin a publicat câteva imagini şi a menţionat oamenii care l-au ajutat în proiectul de restaurare a automobilului Persu: Viorel Burcea, Ion Picu, Traian Postelnicu şi Virgiliu Neacsu

Maşina asta e plecată acum din ţară la o expoziţie din Veneţia, unde e prezentă la pavilionul României, dar în toamnă va reveni în România.

Sursa foto: Florian Marin

Şi tot în toamnă va fi publicată, într-o ediţie clasică pe hârtie, şi toată istoria restaurării ei. Întregul proces de restaurare a fost documentat de jurnalistul Radu Gurămultă, împreună cu fotografii Dragoş Savu şi Bogdan Para, iar toată istoria, însoţită de imagini ale procesului, va vedea lumina tiparului la 10 octombrie 2023, în catalogul RacingWheels din România, una din puţinele ediţii anuale print din România făcută cu o predilecţie imensă pentru pasiune şi calitate, ba chiar poate singura rămasă.

Foto: Florian Marin, alături de Radul Gurămultă, omul care a documentat procesul de restaurare, împreună cu fotografii Bogdan Para şi Dragoş Sava

Aşa că istoria a fost salvată acum, la 100 ani distanţă de la crearea acestei maşini geniale, iar salvarea ei a fost documentată. Pentru că automobilul Persu şi marele Aurel Persu au macat lumea automobilelor la nivel global prea mult şi prea decisiv, pentru a lăsa aceste lucruri să se piardă în neştiinţă!