Istoria neştiută a lui Kharkovchanka, un vehicul pentru explorări arctice, produs în URSS, pe teritoriul Ucrainei de azi

Acum trei săptămâni, vorbeam într-un articol cu video despre un vehicul bizar construit de americani şi numit Antarctic Snow Cruiser, într-o perioadă în care ţările lumii încă îşi mai adjudecau teritorii pe continentul antarctic, iar expediţiile care să fi ajuns la polul sud erau o raritate. Acel vehicul fusese construit în SUA din 1937 până în 1939, şi era gândit ca o întreagă bază mobilă pe roţi, cântărind 37 de tone şi fiind pus în mişcare de patru electromotoare integrate în roţi, de doar 304 CP în total, alimentate de două motoare diesel de 11.0 litri fiecare. Vehiculul a ajuns în Antarctida, însă din cauza geometriei sale, a roţilor netede şi a puterii slabe a motoarelor, a fost un eşec, oamenii de ştiinţă chinuindu-se cu el, improvizând, apoi el rămânând abandonat pe continentul polar, deşi avea multe soluţii inginereşti superbe. Ei bine, istoria ne spune că a existat un vehicul similar, de răspuns dacă vrei, şi din partea URSS, construit ceva mai târziu şi care, învăţând din greşelile de proiectare ale americanilor, nu a mai fost un eşec.

Foto: aşa arăta vehiculul american, Antarctic Snow Cruiser

Îi spune Kharkovchanka, sau, dacă ar fi să scriem transliterat, ar fi Harikovceanca, aşa cum numeai o locuitoare a oraşului Harikov din Ucraina de azi. Pentru că anume acolo e uzina unde a fost proiectat şi construit acest vehicul incredibil.

Sovieticii aveau deja un vehicul care reuşise să înainteze cu bine în ţinuturile polare, dar el nu oferea condiţii de confort şi izolare la bord. Era un camion AT-T, pus pe un schelet cu şenile de tanc T-54. Dar atunci când a venit timpul proiectării lui Kharkovchanka, s-a luat drept bază tot acea platformă cu şenile, alungită şi lăţită. Sarcina a fost ca noul vehicul să poată oferi acele condiţii de confort al unei baze antarctice, concepute cândva de Antarctic Snow Cruiser, dar în acelaşi timp vehiculul URSS trebuia să poată înainta exemplar în cele mai dificile condiţii, care le erau cunoscute deja inginerilor. Munca de proiectare a început în 1957. Vehicul trebuia să fie gata într-un timp record de 3 luni! Dmitry Gladky a fost desemnat conducătorul viitoarei expediţii Antarctice numărul 4, iar traseul trebuia să treacă de la ţărmul continentului până la baza Vostok, iar apoi la Polul Sud, traversând peste 5,000 km la temperaturi de până la -75 de grade Celsius şi altitudini de peste 3,000 metri în interiorul continentului!

Echipa de ingineri şi proiectanţi a avut o muncă aproape neîntreruptă, iar proiectul a primit numele 404C. Platforma de AT-T a fost alungită cu încă două role intermediare la şenile, iar lungimea totală a vehiculului ajunsese la peste 8.5 metri. Lăţimea şenilelor a fost mărită până la peste 1 metru, ca să se distribuie greutatea pe o suprafaţă mai mare de contact cu zăpada şi gheaţa. Lăţimea totală a vehiculului era de 3.5 metri, iar înălţimea — de 4 metri.

Cu asemenea dimensiuni, designerii au obţinut o suprafaţă de 8.5 metri lungime şi 3.5 metri lăţime, adică aproape 30 metri pătraţi, pe care s-o poată împărţi funcţional astfel încât să creeze condiţiile unei baze mobile. Aşa că aici s-a regăsit o cameră de condus, una de navigare, una radio, baie, bucătărie, sufragerie cu mese de lucru şi locuri de dormit.

Caroseria era izolată cu 8 straturi de material termic, iar parbrizul era dublu stratificat, având integrate între cele două straturi fire electrice pentru a-l încălzi şi a topi gheaţa în timpul operării, cum se întâmplă azi la lunetele maşinilor. Pe atunci, însă, era o funcţionalitate unică. Multe din utilajele din bucătărie şi grupul sanitar proveneau din aviaţie, de la avioanele Tupolev.

Nu mai puţin impresionant e motorul care propulsa acest vehicul. Era un motor V12 diesel twin turbo! Da, acest motor, în anul 1957 când a fost proiectat vehiculul, avea deja două turbine identice pentru fiecare bloc cilindric, iar necesitatea lor a fost dictată atât de puterea mare, necesară pentru Kharkovchanka, cât şi de altitudinile mari, cu oxigen rarefiat, unde ar fi trebuit să ajungă, iar turbinele întotdeauna atenuează efectul lipsei de oxigen pentru motoare.

Foto: motorul V12 original, aspirat natural, care se punea şi pe tancurile T-54

Şi dacă motorul original V12 avea până în 500 CP, atunci cel twin turbo de pe Kharkovchanka, datorită celor două turbine, scotea aproape 1,000 CP — sau 995 CP dacă e să fim exacţi, când turbinele se includeau, la turaţii mai mari, şi 520 CP când motorul era turat mai modest. Acesta avea o cilindree de 38.8 litri, avea 4 valve per cilindru şi injecţie directă, în anul 1958! Iar chiulasa şi întregul bloc era realizat din aluminiu.

Astfel, şenilele erau propulsate direct de acest motor V12, nu de electromotoare slabe, cum se întâmplase la cruiserul american. Kharkovchanka ajunsese să cântărească 35 tone în varianta sa finală şi putea atinge o viteză maximă de 30 km/h, motorul fiind cuplat la o cutie de viteze manuală cu 5 trepte.

Vehiculul putea purta după el 2,500 litri de motorină în rezervoare, ceea ce i-ar fi ajuns pentru 1,500 km în condiţii arctice, ceea ce însemna un consum realist mediu de circa 166 litri/100 km. Dar vorbim de Antarctida, aşa că cifrele astea ameţitoare sunt oarecum justificate. Dar asta însemna că era nevoie de transportat întregi cisterne de combustibil pe remorci.

Trei exemplare iniţiale au fost produse, în doar 3 luni. Era anul 1958 când acestea fuseseră gata, apoi au fost puse pe o navă şi trimise în Antarctica. Acolo au fost puse imediat la treabă, să se îndrepte spre Vostok şi apoi Polul Sud, însoţite şi de vehicule AT-T. Urma să parcurgă zone în care nici măcar vreun avion nu mai zburase vreodată, nemaivorbind de explorare terestră.

Vehiculele nu au fost lipsite de probleme, când au început a opera în condiţiile arctice. Şenilele late le-au dat mari bătăi de cap, mai multe segmente defectându-se şi necesitând înlocuire. Apoi s-au defectat şi una din cutiile de viteze, dar, spre fericirea lor, exploratorii luaseră o cutie de rezervă şi au schimbat-o, după 5 zile de muncă.

Consumul real la temperaturile arctice era simţitor mai mare decât cel preconizat ajungând, cu tot cu staţionări nocturne, la cifre de 960-1,200 litri/100 km de înaintare. Erau probleme şi cu răcirea motorului, din cauza faptului că acesta era montat în interior, iar izolarea fonică nu păstra atât de bine temperatura în copartimentul interior. Dacă vehiculul era oprit, temperatura scădea de la 30-35 grade seara la -12 grade dimineaţa.

Şi totuşi, aşa cum era planificat, două exemplare Kharkovchanka şi un AT-T au ajuns cu bine la Polul Sud, iar apoi şi înapoi la baza Vostok. Aşa că până şi prima lor misiune a fost un succes răsunător, iar ulterior acestea au participat de zeci de ori în tot soiul de misiuni de explorări şi de aprovizionare a bazelor din interiorul continentului. Au fost produse mai multe la număr, iar în 1974 a apărut şi o a doua generaţie, în 5 exemplare. Şi aceste vehicule bizare, pe nume Kharkovchanka, operează şi azi la bazele antarctice, asigurând mai ales livrări de produse! Şi asta chiar dacă au trecut peste 60 de ani de când au fost concepute!