Cum era construit Volvo 760 ca să reziste la rugină şi zăpezi milioane de kilometri

Cândva, demult, maşinile suedeze erau renumite pentru a fi indestructibile şi a fi capabile să ţină o viaţă, pentru milioane de kilometri. Era valabil şi pentru Volvo, încă de prin anii 60 până spre anii 90, dar şi pentru Saab. Iar dacă facem o incursiune în literatura suedeză contemporană, vedem adeseori descrise situaţii în care era absolut normal să-ţi cumperi o maşină în tinereţe şi să îmbătrâneşti alături de ea, iar maşina trebuia să reziste dârz. Dacă-ţi schimbai o maşină încă bună pe alta nouă erai privit ciudat, ca un om risipitor, care n-a prea înţeles esenţa maşinilor suedeze şi ceea ce se presupune că pot să facă acestea, adică să ţină o viaţă.

Şi dincolo de toată beletristica, viaţa reală demonstra că aceste percepţii erau adeverite de maşini cu adevărat indestructibile, iar dilema era să alegi între Saab sau Volvo, cel puţin până Saab a devenit parte din General Motors. Şi Volvo, chiar dacă a avut vreo două modele care au păţit ruşinea cu caroserii care nu rezistau zăpezilor şi materialului antiderapant din Suedia, ruginind prea repede, şi-a corectat repede greşeala şi a început apoi să trateze aproape obsesiv maşinile cu toate soluţiile de protecţie posibile, astfel încât acestea să nu mai ruginească decenii la rând.

Ei bine, probabil momentul de vârf, când toate aceste intenţii de durabilitate ale Volvo s-au întâlnit şi cu tehnologii moderne, a venit la lansarea Seriei 700, cu acele modele numite 740 şi 760. Variaţiile din denumirile lor sunt mai greu de explicat, dar în esenţă, 760 a fost prima ipostază lansată, mai luxoasă, în 1982, după care a urmat şi 740 în paralel, un model practic identic vizual şi tehnic, dar un pic mai accesibil în echipare şi preţ. Diverse versiuni şi ipostaze de dotări ale aceluiaşi model se mai distingeau vizual între ele, de la GLE sau Turbo, şi mai ales în SUA existau versiuni cu faruri duble în faţă, încadrate într-un bloc comun de fiecare parte, ceea ce le apropia ca aspect de maşinile americane.

În fine, revenind la felul în care acest model Volvo era construit, ca să reziste la material antiderapant, zăpezi şi rugină decenii înainte, o publicitate Volvo dintr-o revistă americană, din 1988, ilustrează perfect această abordare inginerească a unei maşini făcute pentru o viaţă întreagă. Oţelul maşinii era zincat, în primul rând, dar asta o făceau şi alţi producători deja. Volvo, însă, aplica un strat cu 30% mai mare decât alţi producători.

Întreaga parte inferioară a maşinii avea 4, adică PATRU, straturi de protecţie mecanică şi anticorozivă! Toate aceste straturi trebuiau să protejeze metalul din partea inferioară. Iar pe lângă asta, exista un al 5-lea strat de vopsea rugoasă, care proteja straturile de protecţie dedesubt de acţiunea mecanică a oricăror pietricele sau material antiderapant. Pur şi simplu nici o zonă inferioară a maşinii, oricât de mică, nu rămânea neprotejată decât dacă era făcută din material inoxidabil. Iar întregul sistem de eşapament, spre exemplu, era creat dintr-un asemenea aliaj inoxidabil, pe întreaga lungime a lui, ca să elimine riscul coroziunii în timp.

Foto: Mesajul Volvo dintr-o pagină dintr-o revistă din SUA, anul 1988

Mai mult ca atât, zonele încapsulate erau protejate şi pe interior, chiar dacă acolo n-ar fi ajuns vreodată pietricele sau zăpadă. Şi asta pentru a elimina riscul formării unor zone de rugină din interior, în timp, din cauza vreunui reziduu. Aşa cum scriau suedezii atunci „practic fiecare component al unui Volvo e proiectat să prelungească viaţa întregii maşini”! Iar pentru Volvo, la acea vreme, acest lucru era esenţial, or, o maşină care rezistă ca nouă, structural vorbind, decenii la rând, poate oferi aceeaşi protecţie oamenilor de la bord şi peste 10 ani, şi peste 25 de ani, nemaivorbind de satisfacţia de a avea o maşină care e practic indestructibilă şi-ţi este alături, fidelă, o viaţă întreagă. Iar Volvo nu se sfia să declare, chiar, că maşinile sale vor rezista mai mult decât Mercedes şi BMW şi că nimeni nu face mai mult decât Volvo pentru a asigura viaţa lungă a maşinilor pe care le produce! Eh, erau timpurile când durabilitatea unei maşini conta, iar producătorii făceau asemenea maşini şi se mândreau cu asta!